Scriu toate acestea cu o durere pe care nu vreau să o cosmetizez.
Pentru că există o tristețe aparte în momentul în care începi să vezi mecanismul.
Nu te mai poți întoarce complet la inocența de dinainte. Nu mai poți privi fiecare obiect cu aceeași fascinație. Nu mai poți considera automat că următoarea etapă, următoarea diplomă, următoarea achiziție sau următoarea realizare te va duce, în sfârșit, acasă.
Începi să te întrebi ce înseamnă acasă.
Și răspunsul nu este o adresă.
Este o stare în care corpul tău nu se mai simte permanent în întârziere.
Este o dimineață în care nu te trezești cu sentimentul că ai deja ceva de recuperat.
Este o masă luată în tihnă, un animal care se cuibărește lângă tine, o conversație în care nu trebuie să te aperi, un sărut care nu cere nimic în schimb.
Este o relație în care nu trebuie să fii perfectă pentru a fi iubită.
Este o muncă pe care o faci cu sens și care îți lasă suficientă energie pentru restul vieții.
Este libertatea de a spune nu unei oportunități profitabile atunci când prețul ei este prea mare pentru sufletul tău.
Și poate că, în cele din urmă, este dreptul de a nu transforma fiecare clipă într-o investiție.
Vreau să simt din nou că timpul trece prin mine, nu că eu sunt împinsă prin el.
Vreau să mă trezesc cu lumina, să simt mirosul dimineții, să mănânc atunci când corpul meu are nevoie, să muncesc atunci când munca mea are sens și să mă odihnesc fără să simt că fur ceva de la viitor.
Vreau să iubesc fără să-mi fie permanent teamă că trebuie să concurez cu o lume întreagă.
Vreau să-mi folosesc sexualitatea ca pe un limbaj al prezenței, nu ca pe o monedă a validării.
Vreau să creez, să învăț, să ofer, să primesc, să cultiv, să construiesc.
Vreau să am bani pentru a-mi proteja libertatea, nu să-mi sacrific libertatea pentru a obține bani.
Vreau să pot privi o zi obișnuită și să nu simt că am nevoie de o vacanță ca să scap de ea.
Vreau să nu mai confund epuizarea cu valoarea și agitația cu importanța.
Și vreau să-mi amintesc, chiar și în zilele în care nu voi putea schimba mare lucru, că există o diferență între a nu fi încă liberă și a fi convinsă că libertatea este imposibilă.
Poate că nu pot schimba totul mâine.
Dar pot începe să nu mai mint în legătură cu ceea ce îmi doresc.
Pot începe să mă întreb ce este suficient.
Pot începe să-mi recuperez timpul, puțin câte puțin.
Pot începe să construiesc o viață care nu arată neapărat impresionant în ochii tuturor, dar în care eu mă simt prezentă.
Și de aici începe schimbarea adevărată: nu din momentul în care avem curajul să distrugem tot ce există, ci din momentul în care încetăm să mai confundăm ceea ce există cu ceea ce este inevitabil.
Nu vreau să trăiesc doar ca să supraviețuiesc.
Nu vreau să iubesc doar între două termene-limită.
Nu vreau să fac sex cu un corp obosit și o minte care calculează.
Nu vreau să cumpăr simbolurile unei fericiri pe care nu am timp să o simt.
Nu vreau să-mi petrec tinerețea plătind pentru o bătrânețe în care, poate, nu voi mai avea sănătatea să fac lucrurile pe care le-am amânat.
Nu vreau să aștept pensionarea pentru a descoperi natura.
Nu vreau să aștept vacanța pentru a descoperi odihna.
Nu vreau să aștept o criză pentru a descoperi oamenii pe care îi iubesc.
Și nu vreau să aștept moartea pentru a înțelege cât de obscen de prețioasă era o zi obișnuită.
Vreau să trăiesc înainte să devin amintire.
Iar dacă această dorință pare radicală, atunci poate că ar trebui să ne întrebăm cât de mult ne-am îndepărtat de firesc.
Dacă a-ți dori timp pare lene.
Dacă a-ți dori liniște pare lipsă de ambiție.
Dacă a-ți dori o viață simplă pare eșec.
Dacă a-ți dori iubire, natură, atingere și prezență pare un lux pe care trebuie să-l câștigi după zeci de ani de epuizare.
Nu noi cerem prea mult de la viață.
Am acceptat prea puțin de la felul în care am organizat-o.
A venit timpul să nu ne mai întrebăm doar cum putem deveni mai buni la a supraviețui în această lume.
Să începem să ne întrebăm cum putem construi o lume în care oamenii să aibă, în sfârșit, timp să trăiască.
Nu doar să producă.
Nu doar să consume.
Nu doar să se reproducă.
Nu doar să plătească.
Să trăiască. Cu tot corpul. Cu toată mintea. Cu toată dorința. Cu toată fragilitatea. Cu toată această frumusețe absurdă de a fi aici pentru o perioadă atât de scurtă.
Și, dacă trebuie să existe o revoluție, vreau să înceapă cu această întrebare, pe care fiecare dintre noi să aibă curajul să și-o pună fără să se mintă: dacă nimeni nu m-ar mai aplauda, dacă nimeni nu m-ar mai compara și dacă nu aș mai avea nimic de demonstrat, cum aș alege să-mi trăiesc viața?
Răspunsul nu va fi același pentru toți.
Dar, pentru prima dată, va fi al nostru.
Și poate că tocmai acolo, în locul acela intim în care încetăm să mai cerem permisiunea de a fi vii, începe adevărata libertate.
Nu când avem totul.
Ci când nu ne mai vindem viața pentru a obține lucruri pe care nu avem timp să le trăim.
Nu vreau o viață care arată bine din exterior. Vreau o viață care se simte bine din interior.
Și nu mai vreau să-mi cer scuze pentru asta.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir
l
Superb