Acesta este semnalul meu de alarmă.
Nu vreau să-mi petrec viața încercând să devin suficient de valoroasă pentru o lume care își schimbă permanent criteriile de evaluare.
Nu vreau să-mi transform corpul într-un proiect de optimizare, mintea într-un instrument de producție, sexualitatea într-o demonstrație și relațiile într-o piață în care oamenii sunt înlocuiți înainte să fie cunoscuți.
Nu vreau să fiu atât de ocupată să-mi construiesc viitorul încât să-mi sacrific prezentul de fiecare dată.
Nu vreau să mă trezesc la șaizeci de ani și să realizez că am așteptat să am suficienți bani, suficient timp, suficientă siguranță și suficient curaj pentru a începe să trăiesc.
Pentru că momentul perfect nu vine.
Întotdeauna va exista ceva de plătit, ceva de rezolvat, cineva de mulțumit, ceva de demonstrat.
Și maturitatea începe atunci când înțelegi că nu vei putea elimina toate riscurile înainte să-ți dai voie să fii fericită.
Nu vreau să fug de responsabilitate.
Vreau să-mi aleg responsabilitățile în loc să le moștenesc pe toate fără să le examinez.
Nu vreau să refuz progresul.
Vreau un progres care să măsoare și cât de bine trăim, nu numai cât producem.
Nu vreau să renunț la iubire.
Vreau o iubire care să nu fie sufocată de epuizare, comparație și frica permanentă că există ceva mai bun la un singur clic distanță.
Nu vreau să renunț la bani.
Vreau să nu mai confund banii cu dovada că merit să exist.
Și nu vreau să romantizez trecutul, de parcă oamenii de odinioară ar fi trăit fără suferință. Au existat sărăcie, boli, muncă istovitoare și libertăți limitate. Nu avem nevoie să ne întoarcem în timp. Avem nevoie să alegem conștient ce păstrăm din progres și ce refuzăm din prețul lui.
Vreau să folosim tehnologia fără să devenim sclavii ei.
Să folosim economia fără să transformăm fiecare relație într-un schimb.
Să folosim educația pentru a ne elibera mintea, nu doar pentru a ne face mai vandabili.
Să folosim libertatea pentru a construi legături, nu doar pentru a colecționa opțiuni.
Și vreau să ne amintim că suntem animale vii, cu piele, respirație, instincte, nevoi și o capacitate extraordinară de a iubi.
Nu suntem doar consumatori.
Nu suntem doar angajați.
Nu suntem doar contribuabili.
Nu suntem doar utilizatori.
Suntem ființe care au nevoie de sens, de apartenență, de atingere, de odihnă, de joacă, de natură și de sentimentul că viața lor le aparține măcar în parte.
Iar dacă o societate uită acest lucru, avem datoria să i-l reamintim.
Nu prin ură.
Nu prin dispreț față de cei care încă se luptă să supraviețuiască.
Ci prin luciditate, solidaritate și curajul de a construi alternative.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir