Ce nu se vede e că uneori, și eu vin în cabinet frântă.
Cu pielea sufletului încă roșie de la ce-am trăit cu o seară înainte.
Uneori plâng înainte să intre primul client.
Alteori mi-e dor să mă ia cineva în brațe. Nu terapeutic. Ci uman.
Eu, femeia psiholog, am învățat să-mi port rușinea cu eleganță.
Să-mi îmbrac dorințele în tăcere și să le așez în spatele unui zâmbet empatic.
Dar să nu crezi că nu simt.
Sunt vie. Sunt intensă. Sunt erotică.
Nu în sensul ieftin, ci în sensul lui Eros, energia care vrea să unească, să atingă, să creeze.
Sunt o femeie care simte în fiecare ședință tensiunea dintre a păstra spațiul sigur și a simți impulsul de a atinge mâna unui om care suferă.
Dar nu o fac.
Nu pentru că n-aș vrea. Ci pentru că știu că uneori, o privire e mai erotică decât un deget.
Și mai vindecătoare decât o îmbrățișare.
Dar unde pun eu toate aceste simțiri?
Cine mă vede pe mine în momentele în care nu mai sunt „rol”?
În care nu sunt nici ghid, nici container, nici oglindă?
În acele clipe, mă uit în oglindă și îmi văd sânii.
Îmi privesc coapsele. Îmi simt pântecul.
Și îmi amintesc: sunt o femeie întreagă.
Care vrea să fie văzută, dorită, ținută.
Care poate să fie și divan, și plăcere. Și martor, și iubită.
Fără să renunțe la nimic.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir