Aceasta este durerea pe care vreau să o spun cu voce tare.
Nu mă sperie doar moartea.
Mă sperie posibilitatea de a ajunge la ea după ce am amânat atât de multe lucruri încât, într-un final, să nu mai existe timp pentru ele.
Să fiu prea ocupată să-mi vizitez familia.
Prea obosită să-mi îmbrățișez partenerul.
Prea preocupată de viitor ca să mă bucur de o zi obișnuită.
Prea prinsă în responsabilități ca să mai descopăr ce mă face să mă simt vie.
Să fiu atât de eficientă încât să nu mai știu să mă bucur de nimic fără să mă gândesc la ce urmează.
Și apoi să mă uit în urmă și să constat că am fost o angajată bună, o studentă conștiincioasă, o persoană responsabilă, poate chiar o femeie de succes.
Dar unde am fost eu în toată această poveste?
Cine a locuit în corpul meu?
Cine a simțit anotimpurile?
Cine a avut timp să fie îndrăgostită?
Cine a râs fără să se grăbească?
Cine a stat pur și simplu, într-o seară de vară, privind cerul, fără să simtă că ar trebui să facă ceva mai util?
Nu vreau să disprețuiesc munca. Munca poate fi creativitate, contribuție, demnitate și iubire transformată în acțiune.
Nu vreau să disprețuiesc banii. Banii pot însemna siguranță, tratament medical, hrană, locuință și posibilitatea de a spune nu unei situații abuzive.
Nu vreau să disprețuiesc ambiția. Vreau doar să mă întreb cui îi servește.
Pentru că există o diferență între a munci pentru a-ți construi viața și a-ți sacrifica viața pentru a putea continua să muncești.
Există o diferență între a avea obiective și a-ți transforma întreaga existență într-un proiect care nu va fi niciodată suficient de bun.
Există o diferență între a-ți dori mai mult și a fi convinsă că ceea ce ești acum nu merită iubit.
Și nu vreau să descopăr aceste diferențe prea târziu.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir