Despre orgasmul libertății, pornografia materialismului și o societate care ne-a învățat să ne vindem timpul până când nu ne-a mai rămas nimic de oferit propriei vieți.
Există un moment în viață în care nu te mai doare că nu ai suficient. Te doare că ai alergat atât de mult după lucruri încât ai uitat să te întrebi dacă îți doreai cu adevărat să ajungi acolo.
Și, într-o seară oarecare, în timp ce lumea își continuă spectacolul, te trezești.
Nu din somn. Din programare.
Privești în jur și, dintr-odată, totul începe să pară absurd. Nu pentru că ai înnebunit, ci pentru că, poate pentru prima dată, ai încetat să mai confunzi ceea ce face toată lumea cu ceea ce are sens să faci.
Te uiți la viața ta și te întrebi: cine a decis că aceasta este viața pe care trebuie să o trăiesc?
Cine a stabilit că trebuie să mă nasc, să fiu dusă la creșă, să merg la grădiniță, la școală, la liceu, la facultate, să fac un master, poate un doctorat, să-mi construiesc un CV impresionant, să obțin un loc de muncă și să-mi petrec cea mai mare parte a existenței schimbându-mi timpul pe bani?
Cine a hotărât că trebuie să mă trezesc când încă mi-e somn, să plec când corpul meu ar vrea să mai stea, să mănânc pe fugă, să-mi amân plăcerile și să-mi negociez libertatea în funcție de câte zile de concediu mi-au mai rămas?
Și, mai ales, cine m-a convins că, dacă nu fac toate acestea, înseamnă că am eșuat?
Cea mai mare iluzie a societății moderne nu este că trebuie să muncim.
Este că trebuie să muncim atât de mult încât să nu mai avem timp să ne întrebăm pentru ce.
Iar eu nu mai vreau să trăiesc fără să întreb.
Nu mai vreau să-mi fie rușine că îmi doresc o viață simplă. Nu mai vreau să mă simt inferioară pentru că nu visez la un apartament scump, la o mașină nouă, la ultimul telefon sau la o garderobă care să demonstreze străinilor că merit să fiu admirată.
Nu mai vreau să-mi măsor valoarea în obiecte pe care trebuie să le plătesc cu ore din viața mea.Vreau să știu când am început să cred că a trăi frumos înseamnă a deține lucruri, în loc să simt lucruri.
Și vreau să știu de ce această întrebare mă face să mă simt mai vinovată decât ideea de a-mi risipi întreaga viață într-un sistem pe care nici măcar nu l-am ales în mod conștient.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir