Viața în colțuri...

Uneori simt că trăim cu toții în colțuri.
Colțurile caselor, ale minții, ale relațiilor.
Colțuri în care ne adunăm fricile, oboseala, rutina. Ne lipim de pereți, ne micșorăm lumea până încape doar cât să nu ne doară prea tare. Bucata noastră de realitate devine tot universul familia, jobul, micile obligații care ne țin pe loc ca niște sfori invizibile.

Și nu mai vedem dincolo. Nu mai simțim aerul altor perspective, nu mai auzim ecoul vieții care curge pe lângă noi.
În colțuri, timpul se strânge. Dorința amorțește. Plăcerea devine un concept abstract, rezervat altora. Corpul se închide, privirea se fixează pe același perete.

Dar există un moment aproape imperceptibil în care ceva se mișcă în tine. Poate o oboseală de a fi obosită. Poate o tresărire erotică, un gând care vrea să guste libertatea. Poate doar curiozitatea de a ști cum e dincolo de colț.

Atunci vine strâmbarea.
Acel gest simplu, dar esențial, de a-ți întoarce capul. De a-ți deforma puțin imaginea despre lume. De a privi altfel.
Strâmbarea e începutul eliberării gestul erotic al minții care iese din rigiditate.
E primul fior al trezirii.


Corpul care se trezește
Când trăiești prea mult în colțuri, corpul se uită.
Umerii se strâng, respirația se scurtează, pielea se închide la atingere.
Femeia din tine începe să vorbească în șoaptă, de teamă să nu deranjeze ritmul ordonat al lumii.
Dar dorința nu moare. Ea doar se ascunde, undeva între coaste, între vise, în unghiurile pe care nu le mai întorci.
Acolo, în colț, erotismul devine o amintire difuză. Îți amintești cum era să vibrezi, dar nu mai simți.
Până când într-o zi corpul tău se revoltă. Nu cu furie, ci cu foame.
O foame de atingere, de miros, de apropiere.
O foame de viață vie.
Strâmbarea capului devine o mișcare a trupului.
Gâtul se arcuiește, ochii caută altceva, pielea își amintește.
Sângele se mișcă, buzele se umezescc, iar tu devii din nou locuită.
Într-o clipă, întreaga ființă se destinde și îți amintești că erotismul nu e doar despre sex, ci despre a fi vie.
Despre a simți că fiecare clipă poate fi o atingere.
Despre a-ți permite să te lași văzută, chiar și în vulnerabilitatea ta.
În afara colțului, femeia respiră.
Și odată cu ea, lumea prinde contururi moi, rotunde, vii.

Umbrele colțurilor
Colțurile sunt spațiile în care ne ascundem când lumea devine prea mare.
Sunt primele forme de siguranță pe care le învățăm: marginea pătuțului, brațele mamei, camera unde plângem fără să fim văzuți.
Cu timpul, colțurile devin mai sofisticate gânduri, mecanisme de apărare, roluri sociale. Ne construim vieți din unghiuri drepte, ordonate, ca să nu simțim haosul din centru.
Dar colțul e și o închisoare tăcută.
E acolo unde inconștientul își repetă scenariile.
Unde frica de respingere se travestește în perfecționism, unde rușinea se ascunde în cumințenie, unde dorința devine vis interzis.
Ne este teamă de libertate, de fluid, de curbe, pentru că acolo nu mai avem repere.
Așa că ne lipim de pereți și spunem că e mai sigur așa.
În psihanaliză, colțul este locul Eului defensiv acolo unde trăim mic, dar controlat.
Să ieși din el presupune o strâmbare interioară, un act de curaj psihic: să-ți întorci privirea spre tine, spre ceea ce nu vrei să vezi.
Să recunoști copilul ascuns în colțul camerei, femeia reprimată în colțul dorinței, vocea vinovată în colțul conștiinței.
Strâmbarea capului devine atunci simbolul analitic al trezirii conștiinței.
E momentul în care pacientul vede pentru prima dată din afara propriei scenografii.
Începe să observe pereții pe care i-a construit, regulile pe care le-a confundat cu identitatea.
Și atunci apare întrebarea: Ce-ar fi dacă aș îndrăzni să ies?
În afara colțului nu e doar libertate, ci și gol, anxietate, necunoscut.
Dar tocmai acolo începe procesul de integrare.
Căci doar ieșind din colț, poți vedea întreaga cameră și în cele din urmă, întreaga viață.

…
Poate că nu colțul e problema… ci faptul că am uitat că nu suntem obligați să rămânem acolo.
Că putem întotdeauna să ne întoarcem capul, să respirăm adânc, să atingem pereții și să înțelegem de ce i-am construit.
Acolo unde frica a fost casă, dorința poate deveni poartă.
Acolo unde controlul a fost scut, curiozitatea poate fi zbor.
Învăț să ies din colț nu prin forță, ci prin senzualitate, prin gesturi mici și blânde o privire, o atingere, o inspirație adâncă.
Să mă las văzută și simțită de mine însămi.
Să nu-mi mai fie rușine să fiu vie.
Poate viața nu are nevoie de pereți.
Poate că viața adevărată începe în clipa în care nu mă mai ascund după colțuri, ci mă așez în mijlocul camerei între frică și dorință, între umbră și lumină și spun: „Sunt aici.”

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir