Viața e o statistică?

Mă numesc Anastasia Mir.
Și dacă ar fi să mă măsor, aș putea fi un procent:
o probabilitate de a iubi,
o deviație de la normă,
o eroare frumoasă într-un grafic prea ordonat.

Dar corpul meu nu știe statistici.
El știe memorie.

În pielea mea se adună toate tăcerile femeilor care au învățat să nu spună.
În coapsele mele, dorul nu e o cifră, e un puls.
În pieptul meu, rușinea nu e variabilă dependentă, e un ecou vechi, care încă mai caută să fie auzit fără să fie judecat.

Și totuși…
există o matematică a sufletului.

De câte ori am tăcut / de câte ori am vrut să spun.
De câte ori m-am ascuns / de câte ori m-am dezbrăcat de mine însămi.
Nu de haine, ci de frică.

Universul nu mă calculează.
Mă multiplică.

Sunt toate variantele mele în același timp:
— femeia care a fost atinsă și a învățat să se închidă
— femeia care a dorit și s-a rușinat de dorință
— femeia care renaște, încet, în propria ei privire

Și mai există o Anastasia… cea care nu se mai explică.

Ea nu mai caută validare în ochii celuilalt, ci adevăr în oglindă.
Nu mai numără iubirile, ci le simte cum curg prin ea ca un râu care nu cere permisiune.

Dacă viața ar fi o statistică,
atunci eu aș fi excepția care schimbă regula.

Pentru că există lucruri care nu pot fi măsurate:
-căldura unei atingeri care vindecă;
-respirația care devine mai profundă când te accepți;
-felul în care rușinea se topește atunci când este privită cu blândețe.

Adevărul nu e în cifre.
E în curaj.

Curajul de a simți fără să te ascunzi.
Curajul de a-ți locui corpul fără să-l judeci.
Curajul de a iubi fără să te micșorezi.

Eu nu sunt un rezultat.
Nu sunt o medie.
Nu sunt un calcul corect.

Sunt o posibilitate deschisă.

Și în mine, universul nu face statistici,
face poezie.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir