Aici vreau să mă întorc la corp.
La acel corp care nu a fost construit pentru a trăi permanent în urgență.
Corpul are ritmuri. Are nevoie de somn, hrană, mișcare, lumină, odihnă, contact și perioade în care nu i se cere să performeze.
Ritmul circadian, de exemplu, este influențat de alternanța dintre lumină și întuneric. Lumina de dimineață, regularitatea somnului și reducerea luminii intense seara pot contribui la o mai bună sincronizare a acestui ritm.
Și totuși, noi ne comportăm uneori de parcă organismul ar fi o mașină pe care o putem obliga la nesfârșit să funcționeze după calendarul economic.
Îi cerem să fie alert când este epuizat, să se liniștească atunci când mintea încă lucrează, să se concentreze în zgomot, să mănânce când ne permite programul și să se odihnească în intervalele rămase.
Apoi ne mirăm că ne este greu să simțim plăcere.
Că suntem iritabili.
Că ne pierdem răbdarea.
Că avem nevoie de stimulare permanentă.
Că liniștea ne neliniștește.
Că, atunci când avem în sfârșit o zi liberă, nu știm ce să facem cu ea.
Am devenit atât de obișnuiți să răspundem cerințelor exterioare încât propriile nevoi ajung să ni se pară inconveniente.
Mi se pare terifiant că putem ajunge să simțim vinovăție pentru odihnă, rușine pentru lentoare și anxietate atunci când nu producem nimic.
De parcă simplul fapt că existăm n-ar mai fi suficient.
De parcă fiecare oră ar trebui monetizată.
De parcă și timpul petrecut cu noi înșine ar trebui să aibă un randament.
Dar ce randament are o dimineață în care stai cu cineva drag și nu te uiți la ceas?
Ce profit generează o oră petrecută lângă un animal care adoarme cu capul pe genunchii tăi?
Ce indicator măsoară felul în care ți se schimbă respirația atunci când ieși din casă și descoperi că a venit primăvara?
Ce formulă poate calcula valoarea unei vieți în care nu ai realizat nimic spectaculos, dar ai fost acolo pentru oamenii pe care i-ai iubit?
Nu toate lucrurile importante trebuie să fie productive.
Nu toate momentele frumoase trebuie transformate în amintiri fotografiate.
Unele experiențe trebuie să rămână numai ale noastre.
Fără public.
Fără dovadă.
Fără randament.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir