Unul încă se gudură, iar celălalt nu mai vede
Două ființe. Același spațiu. Universuri diferite.
Există un moment în unele iubiri în care nu se aude niciun zgomot. Nu există ceartă, nu există trădare, nu există uși trântite. Doar o liniște atât de densă încât începe să semene cu moartea.
Am văzut două pisici.
Ea era în călduri. Întregul ei corp devenise un limbaj al dorinței. Se freca de el, își arcuia spinarea, îi atingea botul cu răbdarea instinctului care știe că viața caută viață. Îl invita într-un dans pe care natura îl repetă de milioane de ani.
El era castrat.
Se uita la ea aproape absent. Nu din cruzime. Nu din dispreț. Pur și simplu, chemarea pe care ea o auzea ca pe o simfonie nu mai exista în el. Trupul ei striga într-o limbă pe care el nu o mai putea înțelege.
Și atunci m-am gândit la oameni.
La cuplurile în care dragostea nu moare într-o singură zi. Se evaporă. Uneori într-o săptămână, alteori într-un an, alteori după zece ani sau după o viață petrecută împreună. Nu există un calendar al dispariției iubirii. Există doar ritmuri diferite ale aceleiași tăceri.
Rămâne însă aproape întotdeauna aceeași imagine.
Unul continuă să se apropie.
Celălalt continuă să se îndepărteze.
În psihanaliză se spune că dorința nu este doar un impuls al corpului. Ea este confirmarea că celălalt încă există în universul nostru interior. Atunci când încetăm să-l mai dorim, nu încetăm doar să-l atingem. Încetăm să-l mai privim cu uimire. Încetăm să-l mai descoperim. Îl transformăm din mister în mobilier.
Poate cea mai mare tragedie a unei relații nu este lipsa iubirii, ci obișnuința. Obișnuința este forma elegantă prin care sufletul începe să adoarmă. Îl vezi pe celălalt în fiecare zi până când încetezi să-l mai vezi cu adevărat.
Pisica nu înțelege de ce motanul nu răspunde.
Omul nu înțelege de ce partenerul nu-l mai atinge.
Amândoi cred, pentru o vreme, că dacă vor insista suficient, dacă vor fi mai tandri, mai frumoși, mai răbdători, vor reaprinde ceea ce s-a stins.
Dar uneori problema nu este intensitatea chemării.
Problema este că în celălalt nu mai există receptorul.
Și atunci începe cea mai dureroasă formă de singurătate: aceea în care nu ești singur. Dormi lângă cineva care, psihic, a plecat demult. Împarți aceeași casă, aceeași masă, aceleași fotografii, dar nu mai împărți aceeași foame de celălalt.
Poate că iubirea nu moare atunci când dispare pasiunea.
Poate că iubirea moare atunci când încetăm să mai răspundem unul la chemarea celuilalt.
În acea clipă devenim asemenea motanului castrat și pisicii în călduri: două ființe care împart același spațiu, dar locuiesc în universuri afective diferite.
Iar cea mai sfâșietoare întrebare nu este: „Cine a greșit?”
Ci: „În ce zi am încetat să ne mai vedem cu adevărat?”
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir