Există ceva aproape indecent în felul în care viața ne lasă să iubim.
Ne lasă să râdem cu cineva seara, să-i mângâiem obrazul, să-i spunem „noapte bună”, să ne culcăm cu trupul cald al unei ființe dragi lângă noi, convinși fără să spunem asta cu voce tare că dimineața ne aparține.
Și apoi, într-o zi, dimineața vine și cineva nu mai este.
Poate fi un om.
Poate fi un animal.
Poate fi ființa pe care ai ținut-o în brațe cu o seară înainte.
Și atunci înțelegi cât de fragilă este această absurditate pe care o numim viață.
Azi-noapte, una dintre pisicile mele s-a întins pe mine. Pe burta mea. Și a stat acolo, liniștită, lipită de trupul meu, ca și cum ar fi știut că există locuri în care frica se poate odihni.
Am simțit-o.
Căldura ei.
Respirația ei.
Greutatea ei mică.
Viața ei.
Și poate că, fără să știu, am petrecut o noapte care într-o zi va deveni amintire.
Asta este cruzimea tandră a existenței: nu știm niciodată când trăim ultima dată ceva.
Ultima noapte.
Ultima îmbrățișare.
Ultimul râs.
Ultimul „hai să mergem”.
Ultima dată când cineva ne adoarme în brațe.
Ultima dată când îl vedem respirând.
Astăzi am fost cu ele la veterinar.
Una se întoarce în cușcă.
Cealaltă se întoarce cu mine la pachet.
Și între aceste două drumuri se află o întreagă filozofie a morții.
Un trup viu într-o cușcă.
Un trup care poate că nu se mai întoarce acasă.
Și eu, între ele, încercând să negociez cu ceva ce nu poate fi negociat.
Mă uit la ființele pe care le iubesc și mă gândesc cât de ridicol de siguri suntem pe ziua de mâine.
Ne facem planuri.
Ne certăm.
Ne împăcăm.
Facem sex.
Râdem.
Mâncăm împreună.
Ne plângem că suntem obosiți.
Spunem „mai târziu”.
Mai târziu.
Cred că acesta este cel mai mare drog al umanității.
Credința că va exista un mai târziu.
Dar moartea nu promite nimic.
Moartea poate intra în casă fără să bată la ușă. Poate lua un animal pe care l-ai ținut în brațe dimineața. Poate lua un om cu care ai râs ieri. Poate transforma într-o fotografie un trup pe care încă îl simțeai cald.
Și atunci înțelegi ceva teribil de erotic despre existență: că trupul este temporar, tocmai de aceea atingerea lui este sacră.
O mână pe obraz.
Un cap așezat pe piept.
O pisică dormind pe abdomenul tău.
Un om care te strânge în brațe.
Respirația celuilalt amestecându-se cu a ta.
Toate acestea sunt forme de a spune: încă ești aici.
Iubirea adevărată nu înseamnă să reușești să salvezi pe toată lumea de la moarte.
Înseamnă să fii acolo cât timp viața încă mai poate fi simțită.
Să mângâi.
Să ții.
Să încălzești.
Să privești.
Să nu fugi de fragilitate.
Pentru că într-o zi, inevitabil, cineva va pleca.
Și poate că atunci nu vom regreta că n-am avut suficient timp.
Vom regreta toate momentele în care am avut timp și n-am fost cu adevărat acolo.
De aceea, astăzi, când una dintre pisicile mele se întoarce în cușcă și cealaltă se întoarce cu mine, încerc să nu mă gândesc numai la ziua în care le voi pierde.
Mă uit la ele acum.
La ochii lor.
La trupurile lor mici.
La respirația lor.
Și înțeleg că iubirea nu este o garanție împotriva morții.
Iubirea este ceea ce face ca viața să merite să fie trăită înainte ca moartea să vină.
Așa că, dacă în seara asta ai lângă tine un om pe care îl iubești, atinge-l.
Dacă ai un animal, mângâie-l.
Dacă cineva doarme lângă tine, privește-l pentru câteva secunde înainte să închizi ochii.
Nu pentru că trebuie să trăim speriați de moarte.
Ci pentru că trebuie să fim suficient de vii încât să observăm viața.
Pentru că poate, fără să știm, într-o noapte oarecare, râdem pentru ultima dată cu cineva.
Iar într-o altă noapte, ținem în brațe pentru ultima dată un suflet care ne-a iubit fără să ne ceară nimic.
Și atunci, când dimineața vine, rămâne doar memoria acelei călduri.
Acelui trup.
Acelei respirații.
Acelei iubiri.
Ultima noapte nu seamănă niciodată cu o ultimă noapte atunci când o trăim.
Seamănă cu orice altă noapte.
Și poate tocmai de aceea ar trebui să o trăim cu tot trupul.
Cu toate simțurile.
Cu toată tandrețea.
Cu toată nebunia de a fi încă aici.
Pentru că astăzi râdem.
Astăzi iubim.
Astăzi ne atingem.
Astăzi cineva doarme pe burta noastră și respiră.
Iar mâine...
mâine nu ne este promis nimănui.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir