N-am știut niciodată care avea să fie ultima poză împreună.
Dacă aș fi știut, poate aș fi privit-o altfel.
Poate nu aș mai fi zâmbit atât de firesc. Poate aș fi vrut să mai stau o secundă. Să te mai privesc. Să-mi amintesc exact lumina de atunci, locul, felul în care stăteai lângă mine.
Dar nu am știut.
Și poate acesta este unul dintre cele mai crude lucruri pe care ni le face viața: nu ne anunță niciodată când trăim ultima dată.
Nu știm care este ultimul videoclip în care aparem împreună.
Îl filmăm fără să știm că, într-o zi, vom apăsa play și vom vedea doi oameni care încă nu știau că se vor pierde.
Nu știm care este ultima îmbrățișare.
Poate a fost una obișnuită. Poate grăbită. Poate chiar una în care, fără să știm, am strâns mai tare decât de obicei.
Și ce nebunie...
Să ții în brațe omul pe care îl vei pierde și să nu știi că trupul tău înregistrează ultima lui apropiere.
Ultima dată când obrazul tău s-a odihnit acolo.
Ultima dată când ai simțit respirația lui atât de aproape.
Ultima dată când două corpuri au stat lipite fără să știe că, foarte curând, distanța dintre ele va deveni enormă.
Nu știm care este ultima noapte de dragoste.
Și poate tocmai de aceea este atât de dureroasă amintirea ei după ce totul se termină.
Pentru că atunci când o trăiești, nu este ultima.
Este doar o noapte.
O altă noapte în care crezi că mai există și mâine.
Iar dacă ai ști că este ultima, ai transforma fiecare atingere într-o memorie.
Ai privi mai mult.
Ai rămâne mai mult.
Ai încerca să reții felul în care celălalt te privește când este aproape de tine.
Dar iubirea nu ne oferă această informație.
Ne lasă să fim inconștienți în propriile noastre momente finale.
Și poate că acesta este motivul pentru care unele amintiri devin aproape senzoriale după despărțire.
Nu îți amintești doar ce s-a întâmplat.
Îți amintești temperatura.
Mirosul.
Vocea.
Greutatea unui corp lângă al tău.
Felul în care te-ai simțit privit.
Felul în care mâna lui te-a atins într-un gest atât de familiar încât nici măcar nu l-ai observat atunci.
Corpul păstrează ceea ce mintea ar vrea să uite.
Și apoi există ultima privire în ochi.
Poate cea mai tristă dintre toate.
Pentru că ochii sunt locul în care doi oameni își confirmă, uneori fără cuvinte: te văd.
Iar într-o zi, fără să știi, îl privești pentru ultima dată ca pe omul tău.
Ultima dată când în ochii lui îl vezi pe cel cu care ai construit planuri.
După aceea, aceeași pereche de ochi poate deveni străină.
Și poate că nimic nu este mai greu de acceptat decât asta: că omul pe care îl cunoșteai în cele mai intime detalii poate ajunge, într-o zi, cineva despre care nu mai știi aproape nimic.
Unde doarme.
Ce face.
Ce gândește.
Dacă îi este dor.
Dacă își amintește.
Dacă mai păstrează fotografiile.
Dacă, uneori, și lui îi vine să se întoarcă într-o anumită zi doar pentru a mai trăi o dată ceea ce atunci nu știa că este ultima dată.
Poate că asta este adevărata tragedie a iubirii: nu faptul că se termină, ci faptul că nu știm când se termină în timp ce încă o trăim.
De aceea ar trebui, poate, să privim mai mult.
Să îmbrățișăm mai conștient.
Să nu ne grăbim să ieșim dintr-o cameră.
Să nu tratăm o fotografie ca pe o simplă fotografie.
Pentru că niciodată nu știm.
Poate fotografia aceea va deveni, într-o zi, dovada că a existat o lume în care eram împreună.
Poate videoclipul acela va fi singurul loc în care vocile noastre vor mai suna una lângă alta.
Poate o îmbrățișare obișnuită va deveni una dintre cele mai importante amintiri ale vieții.
Poate ultima noapte de dragoste va rămâne în corp mult după ce omul va pleca din viața ta.
Și poate ultima privire în ochi va rămâne pentru totdeauna suspendată undeva între două versiuni ale noastre: cea care încă se iubea și cea care urma să se piardă.
N-am știut că era ultima.
Și poate că dacă aș fi știut, te-aș mai fi privit o dată.
Mai mult.
Mai adânc.
Ca și cum aș fi putut să memorez în ochii mei tot ceea ce urma să-mi lipsească.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir