Când sunt cu el, și ne apropiem cu pielea, dar mai ales cu privirea, simt cum lumea se topește între liniile corpurilor noastre. Nu mai există timp, nici spațiu. Doar un fel de curgere, ca o apă caldă care ne îmbracă și ne topește marginile. La început, totul e atent, un gest, o respirație mai adâncă, o mână care întreabă fără cuvinte: „Ești aici cu mine?” Și eu sunt. Cu totul. Cu fricile mele, cu dorințele mele, cu toată ființa mea flămândă de atingere sinceră.
Pe măsură ce trupurile noastre se lipesc, devin mai puțin „eu” și „el” și mai mult noi. Nu e doar o penetrare a trupului, ci o deschidere a inimii. Îl simt cum pătrunde în mine ca într-un sanctuar viu și mă onorează, nu mă ia. Atingerea lui nu e invazie, e rugăciune. E o chemare la prezență, la a simți totul: fiorul, unda, tremurul subtil care începe din pântec și urcă în piept. Apoi mai sus, până la gât, ca o lumină care nu doare, ci eliberează.
În acel punct, când energia se adună, când respirațiile ni se încalecă și lumea exterioară dispare, simt cum se rupe ceva în mine, dar nu dureros, ci divin. Ca și cum o poartă s-ar deschide în mine spre o parte pe care rareori o las să iasă la suprafață. Orgasmul nu este doar un vârf, e o expansiune. Nu explodez, mă dizolv. Mă contopesc cu ceva mai mare decât mine. Ca și cum m-aș naște din nou, dar de data asta completă, rotundă, adânc ancorată în corpul meu și totuși plutind.
Și după... rămâne liniștea. Aia curată, care nu are nevoie de explicații. Rămâne privirea. Și un mulțumesc nerostit, dar simțit. Pentru că în acel spațiu al intimității, nu doar că am făcut dragoste, am fost eu. Fără măști. Fără frici. Doar prezență și iubire într-o formă care mi-a adus aminte că sexul, atunci când e viu și autentic, e o cale spre suflet.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir
