Tribunalul instinctelor
De ce ne este atât de frică să fim văzuți așa cum suntem?
Am intrat în pădure convinsă că voi găsi liniște.
În schimb, am găsit un tribunal.
Toate animalele mă așteptau.
Leul stătea pe o stâncă, șarpele era încolăcit pe o rădăcină, pisica își lingea absent o labă, vulpea zâmbea ca și cum știa deja finalul poveștii, iar bufnița mă privea fără să clipească.
— Ai întârziat, spuse leul.
— La ce?
— La propria ta viață.
Am vrut să răspund, dar șarpele își ridică încet capul.
— Nu o speria chiar de la început. Oamenii au nevoie de timp până își recunosc pielea.
— Pielea? am întrebat.
— Da. Toți veniți aici îmbrăcați în ceea ce cred ceilalți despre voi.
Pisica râse.
— Și aproape niciunul nu știe cum este să fie mângâiat fără să simtă că trebuie să ofere ceva în schimb.
Vulpea interveni imediat.
— Pentru că oamenii confundă seducția cu aprobarea.
Leul își scutură coama.
— Nu. O confundă cu puterea.
— Greșești, îl întrerupse căprioara. O confundă cu iubirea.
Din depărtare apăru cerbul.
— Iar iubirea este confundată cu posesia.
Am rămas fără cuvinte.
Parcă fiecare vorbea despre mine.
Calul începu să alerge în cercuri.
— Voi vă temeți de energia voastră. Când simțiți viața curgând prin corp, îi spuneți impuls. Când vă bate inima mai tare, îi spuneți pericol. Când cineva vă trezește dorința de a trăi, vă ascundeți.
— Dorința nu este problema, spuse delfinul sărind dintre valurile unui lac pe care nici nu-l observasem. Problema este că ați uitat să vă jucați.
Fluturele se așeză pe umărul meu.
— Și pentru că vă temeți să vă schimbați.
În acel moment corbul coborî dintre ramuri.
— Nu.
Toți tăcură.
— Voi vă temeți să muriți.
— Despre ce vorbești? l-am întrebat.
— Despre toate versiunile voastre care trebuie să dispară înainte să vă puteți iubi cu adevărat.
Bufnița închise ochii.
— În sfârșit, cineva spune adevărul.
Păunul își desfăcu penele.
— Eu cred că oamenii vor doar să fie admirați.
Vulturul îl privi de sus.
— Nu. Vor doar să fie văzuți.
— Nu este același lucru? întrebă păunul.
— Nu.
Se făcu liniște.
Atunci lupul se apropie de mine.
Nu părea amenințător.
Părea singur.
— De ce vă este atât de greu să aparțineți fără să vă pierdeți libertatea?
Nu am găsit niciun răspuns.
Șarpele se apropie și îmi șopti:
— Pentru că încă vă este rușine de instinct.
Pisica îmi atinse ușor mâna.
— Și de tandrețe.
Leul coborî de pe stâncă.
— Și de propria putere.
Cerbul își plecă fruntea.
— Și de vulnerabilitate.
Fluturele își deschise aripile.
— Și de schimbare.
Corbul își luă zborul.
— Și de sfârșit.
Vulturul urcă atât de sus încât aproape dispăru.
— Dar toate acestea sunt aceeași frică.
Am privit spre pădure.
Pentru prima dată nu mai vedeam animale.
Vedeam instinctele pe care oamenii încearcă o viață întreagă să le domesticească.
Și atunci am înțeles că sexualitatea nu este doar despre atracție.
Este felul în care viața ne cheamă, clipă de clipă, să ne apropiem de noi înșine, fără mască, fără rușine și fără fuga nesfârșită de ceea ce suntem.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir