Mă regăsesc la capătul unei ferestre pe care altădată nu o deschideam, pentru că aveam prea multe hârtii, planuri și o imagine despre mine construită din responsabilități. Profesorul meu scrie despre recunoștință, despre tăcerea care rămâne după boală și despre miracolul simplu de a respira. Eu scriu despre ceea ce simt și felul în care felul lui de a vedea viața îmi devine oglindă și foc în același timp.
În mine boala a lăsat o răsfrângere: nu doar un corp vulnerabil, ci un corp care a început din nou să simtă fiecare senzație ca pe o revelație. Profesorul vorbește despre aerul pe care îl primim ca despre o bogăție; eu îmi amintesc cum, în nopțile când febra îmi făcea pielea un teritoriu străin, am învățat iarăși să primesc un aer ca pe o mângâiere. Aer, contactul prim, devine în jurnalul meu o metonimie pentru prezență: a celorlalți, a mea, a Celui de Sus.
Dintr-o perspectivă psihanalitică, salonul acela a fost un cadru analitic forțat: fără ceas, fără program, rămâi singură cu un flux de gânduri care nu mai pot fi amânate. În absența rutinelor exterioare, mi s-au dezvăluit fragmente pe care le reprimam: frica de abandon, dorința de a fi văzută dincolo de roluri, rușinea care se ascundea după grijile cotidiene. Profesorul spune că boala te învață cine rămâne, eu spun că boala mi-a arătat cine sunt eu atunci când nimic nu mai trebuie demonstrat. Acel „eu” are margini moi, se lasă atins de priviri care nu cer, atins de cuvinte care nu interpretează.
Și acum partea pe care rar o scriu: eroticul care s-a născut din vulnerabilitate. Nu este eroticul triumfului, nu e agresiv; e un erotic care pulsează subtil în corpul care abia a învățat să se miște iar. E o senzație de apropiere care nu cere obiectificare, ci recunoaștere: atingerea palmei pe frunte, un zâmbet care pătrunde dincolo de mască, respirațiile sincronizate care nu sunt o chemare la acțiune, ci o recunoaștere că două corpuri (sau chiar unul) pot fi în stare de contemplare senzuală. În terapie numim asta o trezire a dorinței ca forță creatoare, nu doar pentru sex, ci pentru intimitate, pentru capacitatea de a te lăsa vulnerabil și totuși iubit.
Îmi provoc propria mea etică: unde se sfârșește admirația intelectuală pentru profesor și unde începe încărcătura transferențială? Scriu deschis: îmi place felul în care vorbește despre simplitate, dar îmi place și cum glasul lui poate trezi în mine un fior. În jurnalul meu psihanalitic, acea admirație devine materie de lucru, o fereastră spre părțile mele dependente, către dorința de a fi mângâiată nu pentru ce ofer, ci pentru ceea ce sunt.
Acum, când pașii îmi revin, încerc să păstrez tăcerea aceea nouă: o liniște plină de prezență, nu de retragere. Aleg recunoștința ca exercițiu erotic al sufletului: a-mi iubi trupul pentru că mi-a rămas, a-mi onora limitele, a-mi celebra trezirea fără a o transforma în dramă. Profesorul avea dreptate când a citat Eclesiastul, dar eu adaug un vers nescris: în fiecare respirație care urmează, aleg să simt, să doresc și să iubesc cu luciditate.
Când i-am citit rândurile, am simțit că profesorul meu a pus în cuvinte ceva ce adesea trecem cu vederea: că viața se joacă în lucrurile aparent mici, în respirațiile care vin și pleacă fără să le cerem, în pașii care par firești până când nu-i mai putem face. El a trăit boala ca pe o lecție și, prin felul în care a scris, ne-a arătat tuturor cât de fragilă și totodată prețioasă este existența.
M-am surprins întrebându-mă: oare câți dintre noi ne oprim să conștientizăm că fiecare clipă e un dar? Că sănătatea nu e „normalitatea” de la care pornim, ci un miracol care ni se reînnoiește în fiecare dimineață? Din perspectiva lui, și acum și a mea, boala nu e doar suferință, ci și o oglindă care ne arată ce contează cu adevărat: oamenii care rămân lângă noi, credința care ne susține, răbdarea pe care o putem cultiva cu noi înșine.
Reflectând la ceea ce simte el, înțeleg că mesajul nu este doar personal, ci universal. El ne cheamă să ne trezim din goana zilnică, să nu mai amânăm bucuria pentru „când va fi totul în ordine”, pentru că viața nu așteaptă. Fiecare suflu e deja viață. Fiecare clipă poate fi deja bucurie.
Și simt că asta e lecția cea mai importantă pe care și eu o pot duce mai departe: să privesc existența nu ca pe un drum grăbit spre un mâine nesigur, ci ca pe un șir de momente unice, care merită să fie trăite cu atenție și recunoștință.
Citind rândurile profesorului meu, am înțeles mai limpede decât oricând că adevărata bogăție a vieții nu stă în reușite, în titluri sau în planuri, ci în simplul fapt că respirăm. Fiecare suflu e un miracol care nu ni se cuvine, dar pe care îl primim. Boala, prin ochii lui, nu este doar durere, ci și o școală a sufletului care ne învață să prețuim ceea ce altfel trecem cu vederea.
Mi-am dat seama, reflectând la trăirea lui, că viața nu trebuie amânată. Bucuria nu se află într-un mâine ipotetic, ci chiar aici, în pasul pe care îl fac acum, în inima care bate în tăcere, în clipa prezentă. Și atunci am înțeles mai adânc cuvintele Scripturii:
„În ziua fericirii bucură-te, iar în ziua necazului gândește-te că Dumnezeu a făcut și pe una și pe cealaltă” (Eclesiastul 7,14).
Acest verset, pe care profesorul l-a amintit, îmi răsună ca o chemare de a trăi fiecare clipă cu recunoștință. Viața nu e un drum de bifat, ci un dar care se reînnoiește cu fiecare dimineață. Și atunci, cea mai mare dovadă de înțelepciune nu e să alergăm după „mai mult”, ci să ne oprim și să spunem: astăzi respir, astăzi exist, astăzi iubesc.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir