Ne-au învățat să mergem.
Mai întâi la grădiniță. Apoi la școală. Apoi la facultate. Apoi la muncă. Apoi la o altă muncă, poate mai bine plătită. Apoi să economisim. Să investim. Să construim. Să acumulăm. Să devenim „cineva”.
Iar când, într-un final, ajungem la pensie, ni se spune aproape cu milă:
„Și ce o să faci cu timpul tău?”
Poate chiar ni se recomandă să mai muncim puțin.
Pentru că, aparent, nu știm să facem nimic cu noi atunci când nu mai producem ceva.
Și aici apare una dintre cele mai stranii contradicții ale existenței: am fost învățați aproape totul despre cum să ne pregătim pentru viață, dar foarte puțin despre cum să o trăim.
Ni s-a explicat cum să fim utili.
Nu ni s-a explicat cum să fim vii.
Am fost educați să ne controlăm dorințele, să ne disciplinăm, să ne ridicăm dimineața, să fim punctuali, competitivi, eficienți. Să nu pierdem timpul.
Dar ce este, de fapt, „timp pierdut”?
O după-amiază în care stai cu persoana iubită și nu faci nimic?
O dimineață în care bei cafeaua încet, fără să te grăbești nicăieri?
O călătorie fără obiectiv?
O noapte în care nu dormi pentru că faci dragoste?
Un corp care nu produce, ci simte?
Un om care nu muncește, ci privește apusul?
Poate că una dintre cele mai mari manipulări ale vieții moderne este că ne-a făcut să confundăm activitatea cu existența.
Dacă faci ceva, exiști.
Dacă produci, valorezi.
Dacă evoluezi profesional, ai un scop.
Dacă ai succes, ai o viață.
Dar dacă stai?
Dacă respiri?
Dacă iubești?
Dacă dansezi?
Dacă te lași atins?
Dacă te uiți în ochii cuiva atât de mult încât uiți ce oră este?
Unde se încadrează toate acestea în marea noastră obsesie pentru „evoluție”?
Și atunci mă întreb:
Evoluția cui?
A companiei?
A economiei?
A societății?
A sistemului?
A contului bancar?
Sau a sufletului?
Pentru că poate am confundat evoluția cu acumularea.
Poate că nu evoluăm atunci când avem mai mult.
Poate evoluăm atunci când înțelegem mai mult.
Când devenim mai puțin fricoși.
Când nu mai avem nevoie să demonstrăm.
Când putem iubi fără să posedăm.
Când putem pleca fără să distrugem.
Când putem rămâne fără să ne pierdem.
Când putem privi un corp fără să-l transformăm într-un obiect.
Când putem face dragoste nu pentru validare, nu pentru performanță, nu pentru a ne confirma masculinitatea sau feminitatea, ci pentru că două ființe au nevoie să se întâlnească într-un loc în care cuvintele nu mai sunt suficiente.
Poate că și sexualitatea a fost prinsă în aceeași capcană.
Am transformat până și plăcerea într-o performanță.
Cât de bine?
Cât de des?
Cât de mult?
Cât de dorit ești?
Câte orgasme?
Câtă rezistență?
Câtă pasiune?
Până și intimitatea a început să semene cu un examen.
Și poate că adevărata libertate erotică începe exact în momentul în care încetăm să mai performăm.
Când un corp nu mai trebuie să demonstreze nimic altui corp.
Când două persoane pot sta una lângă alta și să simtă că nu trebuie să ajungă nicăieri.
Doar să fie acolo.
Să respire.
Să se atingă.
Să se dorească.
Să se privească.
Să tacă.
Să existe.
Poate că acesta este lucrul pe care nu ni l-a predat nimeni.
Cum să celebrăm viața.
Nu cum să o optimizăm.
Nu cum să o monetizăm.
Nu cum să o transformăm într-un CV.
Ci cum să o celebrăm.
Să mâncăm fără să ne grăbim.
Să iubim fără să calculăm.
Să facem dragoste fără să ne întrebăm dacă am fost suficient de buni.
Să călătorim fără să fotografiem fiecare secundă.
Să râdem până ne doare burta.
Să stăm cu oamenii pe care îi iubim fără să verificăm telefonul.
Să îmbătrânim fără să considerăm ridurile un eșec.
Să ne trezim într-o dimineață la șaptezeci de ani și să putem spune:
„Nu am fost doar folositor. Am fost viu.”
Poate că pensionarea nu ar trebui să fie întrebarea:
„Ce vei face acum?”
Poate ar trebui să fie:
„Ce ai vrea, în sfârșit, să simți?”
Pentru că poate abia atunci începe viața pe care n-am avut timp să o trăim.
Și poate că cea mai radicală formă de rebeliune într-o lume obsedată de productivitate este să nu mai produci nimic pentru câteva ore.
Să te așezi.
Să privești omul pe care îl iubești.
Să-i atingi mâna.
Să simți căldura pielii.
Să-ți lași corpul să-ți amintească ceva ce mintea a uitat: nu ai venit aici ca să fii o mașină eficientă.
Ai venit să simți.
Să pierzi.
Să înveți.
Să iubești.
Să dorești.
Să fii rănit.
Să te vindeci.
Să te transformi.
Să râzi.
Să îmbătrânești.
Și, într-o zi, să pleci.
Iar între naștere și plecare există această enormă și inexplicabilă posibilitate: să fii cu adevărat aici.
Poate că asta este evoluția.
Nu să devenim mai productivi.
Ci să devenim mai conștienți de miracolul că, pentru o perioadă atât de scurtă, existăm.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir