Timpul nu promite nimic
Timpul nu ne promite nimic. Noi suntem cei care îi împrumutăm speranța că va mai exista un mâine.
Ne culcăm în fiecare seară convinși că dimineața ne va găsi tot aici, că vom mai avea încă o șansă să spunem „te iubesc”, să îmbrățișăm mama, să bem cafeaua cu tata, să ne vedem bunicii, să pornim în excursia pe care o amânăm de ani, să începem școala pe care o visăm, să scriem cartea care ne arde în suflet.
Dar timpul nu semnează niciodată acest contract.
El doar trece.
Și noi îl privim cum ne fură, cu o tandrețe crudă, oamenii, sănătatea, tinerețea, visele. Îl lăsăm să ne dezbrace de viață fără să observăm că fiecare clipă ne sărută pentru ultima oară. Există îmbrățișări despre care aflăm prea târziu că au fost ultimele. Există conversații care devin testament fără să știm. Există uși pe care le închidem spunând: „Lasă... ne vedem mâine.”
Dar dacă mâine nu mai vine?
Psihanalitic, amânarea este una dintre cele mai rafinate iluzii ale psihicului. Ea ne protejează de anxietatea morții. Mintea șoptește că avem timp, fiindcă adevărul este prea greu de purtat: nu știm cât mai avem. Iar această iluzie ne adoarme dorințele până când ele uită să mai bată la ușă.
Poate de aceea simt că cea mai profundă formă de erotism nu începe între două trupuri, ci între om și viață.
Erotismul adevărat înseamnă să lași iarba să-ți atingă tălpile goale astăzi, nu anul viitor. Să simți ploaia pe piele fără să te grăbești. Să privești chipul celui drag ca și cum l-ai vedea pentru ultima dată. Să nu economisești tandrețea pentru un viitor care nu ți-a fost promis.
Inima mea înțelege, poate pentru prima dată, că timpul nu este împotriva mea. El este doar sincer. Eu am fost cea care a confundat speranța cu certitudinea.
Astăzi aleg să nu mai iubesc „cândva”.
Astăzi aleg să trăiesc acum.
Pentru că viața nu se măsoară în anii pe care îi vom avea, ci în clipele pe care am avut curajul să le simțim până la capăt.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir