Timpul... iubitul meu imposibil
Să fii prezentă în propria viață și, totuși, să simți că te abandonezi.
Ce paradox crud.
Să îți atingi dimineața cafeaua, agenda, oamenii, responsabilitățile… dar să nu te atingi pe tine.
Există o dramă tăcută în femeia care vrea mult de la viață.
Nu pentru că e lacomă.
Ci pentru că simte în ea continente întregi care cer să fie explorate.
Vrea să citească.
Să scrie.
Să iubească.
Să creeze.
Să muncească.
Să vindece.
Să tacă.
Să danseze desculță în propria piele.
Să învețe.
Să atingă sensul.
Să își atingă sufletul.
Dar timpul…
timpul a devenit un iubit grăbit.
Intră peste tine fără să bată, îți fură hainele de pe gânduri, îți dezbracă intențiile și pleacă înainte să apuci să îi spui:
mai stai.
O secundă nu mai e secundă.
E notificare.
Un minut nu mai e minut.
E răspuns întârziat.
O oră nu mai e oră.
E listă de sarcini.
O zi nu mai e zi.
E supraviețuire.
O săptămână e un oftat comprimat.
O lună e un calendar violat de obligații.
Un an e o fotografie în care nu îți amintești când ai fost vie.
Anii… o colecție de „după ce termin asta”.
Și ce erotică stranie există în lipsă.
Dorul de timp pentru tine devine aproape corporal.
Îți lipsește ca o mână care nu te mai atinge.
Ca o respirație care nu mai coboară suficient de adânc.
Ca un sărut amânat la nesfârșit.
Pentru că nu e vorba doar despre productivitate.
E despre intimitate cu sine.
Psihanalitic vorbind, poate cea mai subtilă formă de abandon nu este când cineva pleacă.
Ci când tu pleci constant de lângă tine pentru a răspunde lumii.
Și atunci corpul începe să vorbească.
Prin oboseală.
Prin neliniște.
Prin foamea de ceva ce nu e mâncare.
Prin fantasme despre evadare.
Prin dorința de a fi ținută de timp, nu urmărită de el.
Poate de aceea uneori vrei să dispari pentru câteva ore, nu din lipsă de iubire pentru ceilalți… ci din foame de tine.
Ce senzual ar fi un timp care nu cere nimic.
Un timp care doar te dezleagă.
Care îți spune:
astăzi nu trebuie să demonstrezi nimic.
Doar să exiști.
Doar să îți simți pielea locuită de tine.
Poate adevărata dramă nu e că viața e scurtă.
Ci că uneori o trăim ca și cum am fi în permanență așteptate în altă parte.
Iar sufletul…
bietul suflet erotic și profund…
stă pe marginea patului interior, cu genunchii la piept, așteptând să vii acasă.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir