Singurătate, conexiune și adevărul dintre noi
Eu goală...
Sunt seri în care îmi pare că nu mai există nimeni pe lume care să simtă la fel. O liniște aspră îmi apasă pieptul și în acel gol, în acea tăcere care nu e liniște ci o tăcere cu dinți, îmi aud gândurile țipând: „Oare chiar pot trăi așa, singură? Oare chiar e bine să-mi fie bine fără nimeni?” Și chiar dacă pot, și chiar dacă pare că e suficient… ceva din mine știe că nu despre asta e viața.
Singurătatea nu e un capăt de drum, e un ritual de trecere. O încăpere în care ne întâlnim cu noi, dar care nu ar trebui să devină tot universul nostru. Ne naștem singuri, da. Murim singuri, poate. Dar între aceste două porți, suntem făcuți să ne atingem, să ne încălzim unii pe alții în pielea și sufletul nostru, să ne respirăm durerile și dorințele, să ne facem loc în viața celuilalt cu autenticitate, nu cu travestiuri.
Și totuși, ne mințim. De atâtea ori ne mințim în relații. Ne ascundem vulnerabilitățile, ne cosmetizăm dorințele, ne înghițim furia, ne prefacem că nu avem nevoie – când de fapt, flămânzim după atingere, după adevăr, după acel gen de conexiune care nu este comodă, dar e reală. Poate pentru că am învățat că iubirea trebuie să fie „frumoasă”, liniștită, curată, fără colți. Dar iubirea adevărată e erotică, viscerală, dureroasă uneori, fragilă mereu. Nu se dăruiește oricui și nu se poate trăi cu jumătăți de măsură.
Îmi dau seama că, în adâncul meu, nu vreau relații ca să-mi fie „bine”. Vreau relații ca să-mi fie adevărat. Să cresc, să ard, să mă văd și să mă las văzută. Să nu mai am dușmani în patul meu, ci aliați. Iubiți. Oglinzi. Ființe cu care să creez un spațiu sacru în care niciunul dintre noi nu trebuie să se prefacă. Un loc unde pot să spun: „Mi-e frică să fiu singură, dar mi-e și mai frică să fiu cu cineva care nu mă vede.”
Poate că iubirea nu e despre a fi doi. Poate că e despre a fi unul în prezența celuilalt, fără mască. A iubi e un act radical de sinceritate. De aceea e și erotic. Pentru că adevărul dezbracă. Ne dezbracă până la piele, până la măduvă, până la copilul rănit și femeia doritoare din noi.
Poate că tot ce ne rămâne, până la urmă, este curajul de a fi goi în fața celuilalt. Acolo, în goliciunea aceea, putem în sfârșit să simțim ce înseamnă să nu mai fim singuri cu adevărat.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir