— Nu știu ce să vă spun, doamnă terapeut. Am venit pentru că trupul meu a început să facă lucruri pe care eu nu le mai pot explica.
— Ce fel de lucruri?
— Mă doare. Obosesc. Mă strânge ceva în piept. Uneori simt că nu mai pot respira suficient. Și am impresia că organismul meu s-a săturat de mine.
Am zâmbit ușor.
Nu pentru că era ceva amuzant.
Ci pentru că, în terapie, corpul spune uneori primul adevărul pe care mintea îl negociază de ani întregi.
— Și ce credeți că s-a săturat corpul dumneavoastră să facă?
A tăcut.
Apoi a spus:
— Să țină.
— Să țină ce?
— Tot.
Și atunci am văzut ceva schimbându-se în ea.
Nu în fața ei.
În umeri.
În respirație.
În felul în care își ținea mâinile.
Corpul nu minte întotdeauna. Dar nici nu trebuie să transformăm orice boală într-o simplă „somatizare”. Există boli organice, există vulnerabilități biologice, există întâmplare. Și există și acea zonă misterioasă în care psihicul și trupul se ating atât de intim încât devine imposibil să spui unde se termină unul și începe celălalt.
— Știți ce mă sperie cel mai tare? a spus.
— Ce?
— Că atunci când sunt liniștită, parcă mă simt mai bolnavă.
— Poate pentru că atunci când nu mai aveți zgomot în jur, începeți să vă auziți.
A ridicat privirea.
— Și ce aud?
— Dorința.
A râs nervoasă.
— Dorința sexuală?
— Și aceea. Dar nu numai ea.
Dorința de a spune nu.
Dorința de a fi atinsă.
Dorința de a pleca.
Dorința de a rămâne.
Dorința de a nu mai fi puternică.
Dorința de a fi văzută fără să trebuiască să performeze.
Uneori omul nu se îmbolnăvește pentru că „gândește greșit”.
Uneori corpul devine scena pe care psihicul încearcă să exprime ceea ce conștiința nu suportă să știe.
Asta este una dintre cele mai tulburătoare forme ale nevrozei: să trăiești atât de mult în capul tău încât corpul trebuie să înceapă să vorbească în locul tău.
— Dar eu vreau să scap de simptome.
— Desigur.
— Atunci de ce mă întrebați despre dorințele mele?
— Pentru că uneori vrem să stingem alarma fără să ne întrebăm de ce sună.
A tăcut din nou.
Iar tăcerea aceea nu mai era goală.
Era încărcată.
Ca pielea înainte de atingere.
Ca o respirație ținută prea mult.
Ca o dorință care nu și-a găsit încă forma.
Și m-am gândit că poate sănătatea psihică nu înseamnă să nu mai ai conflicte.
Înseamnă să poți suporta să le simți.
Să poți sta în propriul corp fără să fugi imediat în explicații.
Să poți recunoaște:
„Da. Asta mă doare.”
„Da. Asta mă excită.”
„Da. Asta mă sperie.”
„Da. Asta îmi doresc.”
„Da. Aici am spus nu, deși voiam să spun da.”
Vindecarea începe într-un loc foarte puțin spectaculos: în clipa în care nu mai încercăm să ne reducem corpul la tăcere.
Ci începem, pentru prima dată, să-l ascultăm.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir