Sexul... învățat pe ascuns.
Nu-mi amintesc să mă fi învățat cineva despre sex.
Îmi amintesc însă foarte bine că am învățat că nu se vorbește despre el.
Asta da.
Am învățat repede.
Existau cuvinte care îi făceau pe adulți să schimbe tonul. Întrebări la care primeai un răspuns scurt, o glumă sau acel „lasă, o să înțelegi tu când o să fii mare”.
Și am crescut.
Numai că partea amuzantă este că atunci când devii mare nu apare nimeni cu manualul.
Nu sună nimeni la ușă să spună:
„Bună ziua, ați ajuns la vârsta potrivită. Acum putem discuta despre corp, dorință, orgasm, limite, rușine, plăcere, consimțământ și toate lucrurile despre care v-am rugat să nu întrebați în ultimii zece ani.”
Așa că am făcut ce fac oamenii când le este foame de informație și nimeni nu îi hrănește.
Am căutat.
Doar că sexualitatea mea nu s-a construit numai din informație. S-a construit din priviri, tăceri, filme, reviste, poveștile altora, iubiri, respingeri, comparații, frică, curiozitate și foarte multă improvizație.
Cred că aici începe problema noastră cu educația sexuală.
Ne imaginăm că educația sexuală înseamnă să explici cum se face sex.
Dar oamenii descoperă, mai devreme sau mai târziu, mecanica sexului.
Mult mai greu descoperă cum să rămână oameni în timp ce îl fac.
Cum spui „nu” fără să simți că datorezi o explicație?
Cum spui „da” fără să-ți fie rușine că îți dorești?
Cum îi spui omului pe care îl iubești că nu îți place ceva?
Cum îi spui ce îți place?
Cum recunoști diferența dintre dorință și nevoia de validare?
Dintre intimitate și disponibilitate?
Dintre a te abandona plăcerii și a te abandona pe tine?
Despre astea mi-ar fi plăcut să-mi vorbească cineva.
Mi-ar fi plăcut să știu că un corp nu este un examen.
Că nu trebuie să arate într-un anumit fel ca să merite să fie dorit.
Că sexul nu este o recompensă pe care femeia o oferă și nici o confirmare pe care bărbatul trebuie să o obțină.
Că poți iubi un om și să nu ai chef de sex cu el într-o seară.
Că poți dori un om și să alegi să nu faci sex cu el.
Că orgasmul nu este certificatul de calitate al unei întâlniri sexuale.
Și, mai ales, că plăcerea nu este rușinoasă.
Poate că una dintre cele mai triste consecințe ale lipsei de educație sexuală este că intrăm în viața erotică știind foarte multe despre cum ar trebui să performăm și foarte puține despre cum să ne ascultăm.
Știm să ne întrebăm:
„Oare sunt suficient de bună?”
Dar mult mai rar:
„Mie îmi este bine?”
Știm să ne privim corpul din exterior, ca și cum am sta în public la propria noastră experiență.
Oare cum arăt?
Oare ce crede despre mine?
Oare fac bine?
Oare sunt prea mult?
Oare sunt prea puțin?
Și în tot zgomotul ăsta, uneori corpul nostru încearcă timid să spună ceva.
Mai încet.
Mai aproape.
Nu așa.
Da, așa.
Oprește-te.
Continuă.
Mi-e teamă.
Te vreau.
Nu te vreau.
Dar nimeni nu ne-a învățat limba lui.
Asta cred eu că ar trebui să fie educația sexuală.
Nu o lecție despre sex.
O lecție despre cum să locuiești în propriul corp fără să-ți fie rușine de el.
Despre cum să întâlnești corpul altuia fără să crezi că îți aparține.
Despre responsabilitate, curiozitate, limite, sănătate, vulnerabilitate și plăcere.
Despre faptul că uneori cel mai matur lucru pe care îl poți face într-un pat este să vorbești.
Avem nevoie de educație sexuală tocmai pentru că sexul nu este niciodată doar despre sex.
Intrăm goi în pat, dar nu venim niciodată singuri.
Venim cu tot ce am învățat despre noi.
Cu rușinile noastre.
Cu fricile noastre.
Cu fostele iubiri.
Cu respingerile.
Cu ideile despre femei și bărbați.
Cu felul în care am fost atinși.
Cu felul în care nu am fost atinși.
Cu toate lucrurile pe care ni s-a spus că nu avem voie să le dorim.
De aceea educația sexuală nu ar trebui să înceapă cu întrebarea:
„Cum se face sex?”
Ci cu una mult mai simplă și, paradoxal, mult mai grea:
Tu știi ce simți când cineva te atinge?
Pentru că poți să știi perfect cum funcționează sexul și să nu știi aproape nimic despre propria ta sexualitate.
Iar diferența dintre cele două poate ocupa o viață întreagă.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir