Scrisoare peste timp

De la Sigmund Freud, dintr-un alt secol

Freud: Dragă doamnă din viitor,
mi se spune că trăiți într-o epocă în care omul vorbește cu mașinile, iar sufletul și-a pierdut trupul. Spuneți-mi, vă rog, cum mai rezistă Erosul acolo unde plăcerea e digitală, iar dorința se traduce în cod binar? Nu vi se pare că inconștientul vostru s-a mutat în ecran?

Eu: Domnule Freud,
vă scriu dintr-o lume în care dorința are taste, iar fantezia se ascunde în algoritmi. Dar să știți, Erosul n-a murit. Doar s-a ascuns în altă formă. Nu mai atinge pielea, ci mintea. Se joacă între două priviri printr-un ecran. Iar orgasmul psihic a devenit uneori mai real decât cel fizic.

Freud: Interesant. Ați înlocuit pulsiunea cu proiecția. Voi nu mai visați noaptea, ci navigați ziua. Îmi pare că v-ați pierdut accesul la inconștient. Cum mai analizați visele, dacă nu visați?

Eu: Le trăim în realitate, domnule Freud. Instagramul e noul vis colectiv. TikTok-ul e visul fragmentat, neînțeles, absurd.
Fiecare filtru e un mecanism de apărare, fiecare like, o nevoie de iubire nerecunoscută.
Și dacă ne priviți cu ochii dumneavoastră, probabil ați spune: „Aici totul e un teatru al narcisismului.”
Dar eu vă răspund: da, și în acest teatru învățăm să ne cunoaștem masca.

Freud: Totuși, văd o formă nouă de reprimare. Omul vostru digital se arată prea mult și se simte prea puțin. În vremea mea, pacienții veneau la mine rușinați de trupul lor.
La voi, rușinea a fost înlocuită cu exhibiția. Dar am o întrebare:
Credeți că libertatea sexuală v-a eliberat cu adevărat, sau doar v-a făcut sclavi ai unei noi norme, aceea de a fi permanent „eliberați”?

Eu: Frumoasă întrebare, maestre.
Eu cred că sexualitatea noastră e doar un alt simptom al dorului de sens.
Ne expunem pentru că vrem să fim văzuți. Ne dezbrăcăm pentru că vrem să fim atinși dincolo de corp.
Ne dorim conexiune, dar nu știm cum să o primim.
Și, între noi fie vorba, eu cred că femeia de azi a redescoperit ceva ce a fost îngropat de secole: puterea de a-și simți dorința fără vină.

Freud: Aha! Femeia, acel mister etern! În epoca mea, am fost acuzat că n-am înțeles-o niciodată. Poate că aveți dreptate: femeia nu trebuie înțeleasă, ci ascultată.
Totuși, spuneți-mi, ce face femeia din 2025 cu libertatea ei erotică? O trăiește? O ascunde? O transformă în teorie?

Eu: O scrie, domnule Freud.
O pictează în cuvinte, o face poezie, o face terapie.
O duce în corpul ei ca pe o hartă spre sine.
Femeia de azi nu mai vrea să fie doar obiectul dorinței, ci subiectul propriei plăceri.
A învățat să se atingă ca să se cunoască, nu doar ca să fie dorită.
A înțeles că sexualitatea e și spiritualitate, că orgasmul e o rugăciune fără cuvinte.
Și dacă m-ați analiza, poate ați spune că e sublimarea perfectă a instinctului.

Freud: Da, și totuși, văd o dilemă. Ați mutat sacralitatea din templu în trup. Poate că, în loc să-L căutați pe Dumnezeu în cer, Îl căutați în plăcere. Dar vă întreb: nu vă temeți că-l veți confunda?

Eu: Mă tem, da.
Dar tocmai în acea teamă e și extazul.
Eu cred că divinul se ascunde în intensitate. În dorința care nu cere, ci arde.
Și dacă Dumnezeu există, El e acolo unde două ființe se dezbracă de tot ce nu e autentic.
În acel moment, iubirea devine cunoaștere, nu doar instinct.

Freud: Atunci, dragă doamnă, poate că viitorul e mai aproape de inconștient decât am crezut. Poate că inteligența artificială e doar o altă oglindă a Eului vostru.
Dar vă rog, nu lăsați mașinile să viseze în locul vostru.
Visul rămâne cel mai erotic act al minții.

Eu: Promit, maestre.
Voi visa și pentru mine, și pentru lume.
Și poate, într-o noapte, când AI-ul va adormi, voi visa din nou cu dumneavoastră.
Să ne certăm și să ne iubim între două epoci, între două inconștiente, între două moduri de a fi oameni.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir