Scrisoare către un extraterestru
Dragă ființă dintre stele,
Mi-ai spus că ai traversat milioane de ani-lumină nu ca să descoperi planete, ci ca să înțelegi un singur cuvânt pe care îl tot recepționați din emisiile Pământului: iubire.
M-ai întrebat: — De ce plâng oamenii când iubesc?
Am zâmbit. Pentru că întrebarea ta era imposibilă.
La voi, mi-ai spus, iubirea nu este o emoție. Este un câmp. Vă naște pe toți, vă hrănește pe toți și nimeni nu spune vreodată „te iubesc”, fiindcă ar fi la fel de inutil precum ar spune un pește apei: „existăm împreună”.
La noi, iubirea este o căutare.
Ne petrecem viața încercând să găsim în altcineva ceea ce am uitat despre noi.
Voi nu cunoașteți abandonul.
Noi îl transformăm în poezie.
Voi nu aveți gelozie.
Noi o confundăm adesea cu dovada iubirii.
Voi nu vă temeți de moarte.
Noi ne grăbim să iubim fiindcă știm că timpul ne poate despărți.
Ai tăcut mult.
Apoi m-ai întrebat despre atingere.
Ți-am spus că oamenii nu ating doar pielea.
Uneori o simplă privire poate dezbrăca mai mult decât orice haină.
Uneori două degete care se întâlnesc pentru o clipă pot spune mai mult decât o viață întreagă de cuvinte.
Tu ai înclinat capul.
— La noi, apropierea nu este între corpuri. Este între conștiințe. Ne unim prin lumină. Fiecare simte tot ceea ce simte celălalt. Nu există rușine, pentru că nu există ascunziș.
Am rămas fără glas.
Noi încă învățăm să spunem adevărul celui pe care îl iubim.
Voi îl respirați.
— Dar voi? m-ai întrebat. Cum vă uniți?
Am închis ochii.
Noi ne căutăm unul pe altul prin piele.
Corpul nostru este alfabetul sufletului.
În îmbrățișare încercăm să ne amintim că, înainte de a avea un nume, am fost doar bătăi de inimă.
Uneori reușim.
Alteori rămânem doar doi străini care au împărțit aceeași noapte.
Ai părut uimit.
— La noi, apropierea nu începe cu dorința. Începe cu transparența. Nimeni nu poate ascunde ceea ce simte.
Am râs încet.
Noi am construit orașe întregi în care milioane de oameni trăiesc fără să spună niciodată ce simt cu adevărat.
Apoi ai întrebat despre familie.
Ți-am răspuns automat:
— Mama. Tata. Copiii. Frații.
Tu ai clipit nedumerit.
— Atât?
Am rămas pe gânduri.
Poate că da.
Poate că nu.
La voi, fiecare ființă este responsabilă pentru fiecare altă ființă. Nu există copii abandonați fiindcă toți sunt copiii tuturor.
Nu există bătrâni singuri.
Nu există expresia „nu este problema mea”.
Întreaga specie respiră ca un singur organism.
Atunci am simțit o durere.
Noi spunem că suntem o mare familie umană.
Dar ridicăm granițe.
Ridicăm ziduri.
Ridicăm orgolii.
Și apoi ne întrebăm de ce ne simțim singuri.
Ai privit spre cerul Pământului.
— Știi ce admir la voi?
Am ridicat ochii.
— Faptul că, deși sunteți atât de fragili, continuați să iubiți. După trădări. După războaie. După despărțiri. După moarte.
Noi nu cunoaștem curajul acesta.
Pentru că noi nu cunoaștem frica voastră.
Atunci am înțeles.
Poate că voi sunteți mai evoluați.
Dar noi suntem mai vulnerabili.
Și tocmai vulnerabilitatea face iubirea omenească atât de cutremurătoare.
Înainte să pleci, m-ai întrebat ultimul lucru.
— Dacă ai putea deveni una dintre noi, ai accepta?
Am privit mâinile mele.
Mâinile care au tremurat.
Au mângâiat.
Au pierdut.
Au iubit.
Și am răspuns:
— Nu încă.
Fiindcă încă mai vreau să învăț ce înseamnă să fiu om.
Iar poate, într-o zi, când Pământul va înțelege că familia nu este doar sângele, ci fiecare inimă care îți ține sufletul viu, nici voi nu veți mai fi extratereștri.
Veți fi doar o altă parte din noi.
Iar noi, în sfârșit, vom înțelege că Universul nu este plin de străini.
Este plin de rude pe care încă nu le-am întâlnit.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir