Rușinea. Prima închisoare a dorinței
Ghetoul sufletului se dărâmă...
Nu ne naștem rușinați.
Un copil nu își ascunde corpul. Nu își cere scuze pentru râsul lui. Nu se simte vinovat că plânge. Nu se întreabă dacă este suficient de frumos, suficient de deștept sau suficient de demn de iubire.
Rușinea este învățată.
Ne este dăruită, uneori fără intenție.
Prin priviri.
Prin comparații.
Prin tăceri.
Prin fraza care ne urmărește toată viața:
„Ce o să zică lumea?”
Și, încet, încet, începem să construim măști.
Masca copilului cuminte.
Masca femeii perfecte.
Masca bărbatului puternic.
Masca celui care spune mereu „sunt bine”.
În spatele fiecărei măști există însă o dorință care nu a avut voie să respire.
Psihanaliza vorbește despre reprimare. Jung vorbește despre Umbră. Corpul vorbește prin tensiune. Mintea vorbește prin anxietate.
Iar sufletul...
Sufletul vorbește prin gol.
Nu există traumă care să dispară doar pentru că ai uitat-o.
Ea se mută.
Din memorie în corp.
Din corp în relații.
Din relații în sexualitate.
Din sexualitate în felul în care iubești.
De aceea, uneori, nu ne este frică de sex.
Ne este frică de vulnerabilitate.
Nu ne este frică să fim atinși.
Ne este frică să fim văzuți.
Pentru că a fi văzut înseamnă să riști să fii respins.
Și atunci preferăm să controlăm.
Controlăm corpul.
Controlăm emoțiile.
Controlăm iubirea.
Controlăm plăcerea.
Dar viața nu poate fi controlată.
Ea poate doar să fie trăită.
Energia sexuală nu este doar impuls erotic.
Este energia care te face să creezi.
Să dansezi.
Să scrii.
Să plângi.
Să îmbrățișezi.
Să pleci din locurile care te rănesc.
Să spui „Nu mai accept.”
Și, uneori, să șoptești pentru prima dată:
„Merit să fiu iubit fără să mă ascund.”
Poate că adevărata revoluție nu începe în lume.
Poate începe în clipa în care încetezi să-ți fie rușine de propria existență.
În ziua aceea, ghetoul sufletului începe să se dărâme.
Nu pentru că cineva vine să te salveze.
Ci pentru că, în sfârșit, alegi să nu mai fii propriul tău gardian.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir