După ce s-a terminat visul, după ce fantezia m-a umplut și m-a golit, am rămas cu o tăcere ciudată în piept. Ca o întrebare nerostită: „E greșit că simt asta?”
M-am ridicat din pat cu picioarele moi,
cu vaginul încă pulsând de dorința imaginată, cu urme de plăcere pe piele, dar și… o umbră de rușine. Nu pentru că l-am dorit. Ci pentru că l-am dorit așa.
Cu gândul pătrunzându-mă, cu sexul meu deschis în fața unui bărbat care poate nici nu știe câtă putere are asupra mea.
Simt rușine că m-am oferit în vis, că l-am lăsat să mă aibă cu totul în timp ce în realitate mă uit la el și tac.
Zâmbesc, joc rolul femeii sigure pe sine,
dar înăuntru… sunt vulnerabilă, umedă și flămândă.
Îmi e rușine că fantezia mă face vie.
Că uneori mă simt mai reală goală în gânduri decât îmbrăcată în zilele mele obișnuite. Că sexualitatea mea e puternică și mă sperie. Că mă întreb: dacă aș fi sinceră cu el… m-ar respinge?
Și totuși, în rușinea asta, există ceva sfânt. Pentru că e rușinea unei inimi care a iubit prin sex. A unui trup care vrea să fie văzut, nu doar penetrat. A unei femei care nu mai vrea să se ascundă… dar încă nu știe cum să fie întreagă fără să tremure.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir