Rănile care dor

Despre oglindă, iubire și rănile care dor

Astăzi am înțeles ceva care mă arde și mă vindecă în același timp: relația mea nu este un refugiu. Nu este locul unde fug de mine, ci locul unde mă întâlnesc cu mine în cea mai crudă, cea mai erotică și cea mai vulnerabilă formă. Partenerul meu nu a venit să mă salveze. Nu este pansament pentru copilul din mine care plânge, nu este brațul care să mă ridice din abis. El este oglinda mea – oglinda în care îmi văd toate rănile, toate umbrele, toate poveștile pe care nu am avut curajul să le spun nici măcar mie.

Îl privesc în ochi și uneori simt durerea în carne. E o durere care se transformă în dorință, în furie, în lacrimi. Și toate acestea mă fac să mă simt vie. Pentru că în el nu văd doar bărbatul pe care îl iubesc. Îmi văd tatăl, îmi văd mama, îmi văd copilăria. Îmi văd fricile cele mai adânci și vocea care îmi spune că nu sunt suficientă. Îmi văd compromisurile, umilințele pe care le-am acceptat, toate locurile în care m-am pierdut pe mine.

Și, paradoxal, în acea oglindă apare și dorința mea – dorința erotică, viscerală, care nu e doar despre trupul lui, ci despre dorința mea de a mă întregi. Uneori, în timp ce facem dragoste, simt că nu îl ating pe el, ci ating părțile din mine care au fost interzise, închise, uitate. Îmi dau voie să respir, să gem, să plâng. Și asta nu e doar sex. Este terapie. Este renaștere.

Îmi dau seama că iubirea adevărată nu înseamnă să nu doară. Înseamnă să ai curajul să rămâi atunci când doare. Să nu fugi când oglinda îți arată ceva ce nu îți place. Să nu-l acuzi pe celălalt pentru umbrele tale. Astăzi aleg să rămân. Aleg să privesc oglinda. Aleg să spun: Mulțumesc că îmi arăți unde sunt încă ruptă. Mulțumesc că îmi dai ocazia să mă vindec. Mulțumesc că ești aici, chiar și atunci când îmi vine să fug.

Și mă întreb, în timp ce scriu: Ce parte din mine strigă acum? Ce poveste din copilăria mea se repetă aici? Ce nu vreau încă să accept? Știu că răspunsurile nu vin ușor, dar simt că trupul meu le știe. Le simt în felul în care îmi tresare pielea când mă atingi, în felul în care îmi înfig unghiile în spatele tău, în felul în care mă pierd și mă regăsesc între gemete și suspine.

Poate asta înseamnă o relație conștientă: nu să fugim, nu să ne salvăm unul pe altul, ci să ne privim în ochi și să spunem: „Rămân. Cu tine. Cu mine. Cu tot ce doare și cu tot ce aprinde focul în noi.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir