Psiholog sau om?

Există o iluzie pe care lumea o are despre psihologi. Că, odată ce ai învățat despre traumă, doliu, mecanisme de apărare și reziliență, viața îți oferă o scutire. Că durerea bate la ușă, vede diploma de pe perete și pleacă mai departe.

Dar durerea nu citește diplome.

Ea intră fără să bată. Se așază în sufragerie, în bucătărie, în salonul de spital. Se uită în ochii tăi și îți spune că, pentru câteva clipe, nu mai ești terapeutul nimănui.

Ești doar fiica.

Și atunci înțeleg ceva ce niciun manual nu poate explica. Când sunt în cabinet, pot asculta. Pot pune întrebările potrivite. Pot conține lacrimile altora fără să mă înec în ele. Pot vedea resurse acolo unde ceilalți văd doar întuneric.

Dar când boala își scrie numele peste unul dintre părinții mei, toate aceste cunoștințe rămân lângă mine, fără să-mi anuleze umanitatea.

Știu ce este șocul. Știu ce este negarea. Știu că vor veni furia, negocierea, tristețea și, poate, într-o zi, acceptarea.

Dar faptul că le cunosc nu înseamnă că nu trebuie să le trăiesc.

Nu sunt imună la propria mea inimă.

Uneori oamenii mă privesc și spun… ar tu ești psiholog. Ar trebui să știi cum să treci peste.

Nu. Eu știu doar că nu există un pod care să sară peste durere.

Există doar un drum prin ea.

Și îl parcurg și eu, cu aceleași genunchi care tremură, cu același piept care se strânge, cu aceleași nopți în care sper ca medicii să se înșele, ca analizele să fi fost citite greșit, ca dimineața să aducă un miracol.

Înainte să fiu psiholog, sunt femeie.

Înainte să fiu femeie, sunt copilul părinților mei.

Iar copilul din mine nu știe teorii. El știe doar că nu vrea ca oamenii pe care îi iubește să sufere.

Acesta este adevăratul paradox al profesiei mele: nu să nu doară, ci să pot recunoaște durerea fără să mă rușinez de ea. Să-mi permit să plâng fără să simt că îmi trădez profesia. Să accept că empatia pe care o ofer altora trebuie, din când în când, întoarsă și către mine.

Astăzi nu caut explicații.

Nu caut interpretări.

Nu caut sensuri ascunse.

Aș vrea doar ca boala să nu existe. Aș vrea ca părinții să rămână pentru totdeauna părinți, nu pacienți. Aș vrea ca timpul să uite să înainteze.

Știu că nu pot opri ceea ce se întâmplă.

Dar pot rămâne aici. Pot ține o mână. Pot spune te iubesc mai des. Pot plânge când simt nevoia. Pot continua să iubesc chiar și atunci când iubirea doare.

Aceasta este cea mai grea lecție pe care viața mi-a predat-o până acum: că psihologia nu ne salvează de suferință.

Ne ajută doar să nu ne pierdem cu totul în ea.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir