Psiholog sau...?

...meseria de psiholog în comparație cu celelalte

Uneori mă întreb de ce meseria mea e privită ca o fantasmă.
Un fel de „meserie de lux”, ceva de care oamenii cred că n-au nevoie „dacă sunt normali.”
Cum să explici tu, omului grăbit, că psihologul e mai necesar decât o pereche nouă de pantofi?

Un tâmplar face un scaun – și e clar ce-a creat.
Un medic face o operație – și se vede viața salvată.
Un avocat câștigă un proces – și se aude: „Bravo, maestre!”

Dar ce face un psiholog?
Îi ține cuiva trauma în poală timp de 50 de minute.
Și apoi omul pleacă.
Și nu se întâmplă nimic „vizibil”.

Nu se aprinde niciun bec.
Nu curge sânge.
Nu se semnează niciun contract.
Dar, în acel spațiu invizibil, poate s-a rupt un pattern moștenit de generații.
Poate cineva a simțit, pentru prima oară, că merită să trăiască.
Poate un tată se va duce acasă și nu va mai țipa la copilul lui.
Poate o femeie va avea curajul să plece din relația care-i sufocă trupul.

Asta fac eu.
Sădesc semințe.
Dar nimeni nu vede câmpul.

Un psiholog nu are aplauze.
Nu are prime.
Nu are bust de marmură.
Are doar nopți în care, înainte să adoarmă, se întreabă:
„Oare l-am ținut destul de bine pe omul acela?”

Și totuși, mă întorc zilnic.
Cu iubire. Cu răbdare. Cu sângele meu psihic.

Pentru că știu: meseria mea e despre nevăzut.
Despre întuneric.
Despre a aprinde o lumină mică în cineva.
Și a accepta că nu voi ști niciodată cât de departe a ajuns acea lumină.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir