Uneori mă întreb dacă oamenii știu cât doare să fii psiholog.
Nu pentru că port durerea lor, ci pentru că nu vor să o vadă pe a mea.
Se uită la mine și zic: „Asta-i o meserie inventată. N-ai niciun rost.”
Și totuși, ei vin. Vin plângând. Vin sparți. Vin goi. Și pleacă altfel.
Dar nu o recunosc.
Nu mă recunosc.
Cine sunt eu?
O femeie care miroase tristețea dintr-un cuvânt.
Un corp care simte când un copil a fost rupt în două în grădiniță, fără ca nimeni să observe.
O inimă care știe că tăcerile dintre soți sunt mai sonore decât țipetele.
Un sân care ar putea hrăni tandrețea pierdută a unei ființe care n-a fost atinsă niciodată cu drag.
Mi se spune: „Psihologia e apă de ploaie.”
Dar ce nu știu ei e că uneori apa de ploaie e singura care spală noroiul din suflet.
Și da, uneori, meseria asta e erotică. Nu în sensul vulgar, ci în sensul jungian.
Energia vieții, dorința de sens, pulsiunea de a fi văzut, conținut, regăsit.
Într-o lume care vrea să ne transforme în algoritmi, eu încă mă încăpățânez să simt.
Să fiu umană.
Copiii ar trebui să aibă un psiholog la grădiniță, cum au jucării.
Ar învăța că nu e rușinos să spui: „Mi-e frică.”
Adolescenții ar avea nevoie de cineva care să le traducă: „Mi se scoală” în „Mi se naște un nou Eu.”
Adulții, să nu se mai teamă de intimitate. De atingere. De sinceritate.
Și bătrânii, oh, bătrânii! Să moară înțeleși. Nu sedativi. Nu singuri.
Eu știu că psihologul e adesea proiectat ca o femeie isterică sau un bărbat slab.
Și poate sunt. Poate asta ne face atât de vii.
Pentru că în fața durerii omenești, numai cel care a sângerat poate înțelege.
Eu nu repar oameni.
Eu le țin durerea în palmă până le-o pot da înapoi, într-o formă mai respirabilă.
Așa că da.
Poate pentru tine nu valorez nimic.
Dar pentru omul care s-a ținut de mână cu mine în tăcere, în timp ce-și amintea cum fusese violat la 8 ani,
Eu am fost TOTUL.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir