Procesul Tăcerii
De ce nu pot spune nimănui ce simt?
Grefierul se ridică.
— „Instanța psihicului intră în ședință. Următorul dosar: Procesul Tăcerii.”
Ușa se deschide.
Dar nu intră nimeni.
Judecătorul privește spre sală.
— „Unde este acuzata?”
Grefierul răspunde încet:
— „Este aici... doar că nimeni nu o vede.”
Atunci liniștea se așază peste întreaga sală.
Nu este o liniște care odihnește.
Este o liniște care apasă.
O liniște care a înghițit ani întregi de lacrimi, de strigăte și de adevăruri nespuse.
Judecătorul rostește prima întrebare:
— „De ce ai ales să taci?”
Și, pentru prima dată, Tăcerea răspunde.
Nu cu voce.
Ci prin amintiri.
Un copil care plânge și i se spune:
„Nu mai plânge.”
O adolescentă care încearcă să povestească ce i s-a întâmplat, dar nimeni nu o crede.
Un băiat care aude:
„Bărbații nu plâng.”
O femeie care ascunde vânătăile sub haine.
Un bărbat care zâmbește în fiecare zi, deși în fiecare noapte se prăbușește.
Judecătorul închide ochii.
— „Deci nu ai fost o alegere...”
Tăcerea răspunde:
— „Nu. Am fost un mecanism de supraviețuire.”
În sală, nimeni nu îndrăznește să vorbească.
Pentru că fiecare își amintește o tăcere pe care a purtat-o ani la rând.
Iar în acel moment devine limpede că uneori cele mai zgomotoase suferințe sunt cele care nu au fost rostite niciodată.
Instanța continuă.
Iar Tăcerea, pentru prima dată, începe să fie auzită.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir