Procesul Rușinii – Partea a IV-a
A doua zi, sala este din nou plină.
Rușinea stă în același loc.
Dar ceva s-a schimbat.
Nu mai privește oamenii în ochi.
Ușa se deschide încet.
Intră Acceptarea.
Nu poartă robă.
Nu poartă coroane.
Nu vine să salveze pe nimeni.
Se așază în mijlocul sălii, iar liniștea devine aproape sacră.
Judecătorul o întreabă:
— „Cine ești?”
Acceptarea zâmbește.
— „Sunt locul în care omul încetează să se mai lupte cu propria existență.”
Rușinea râde.
— „Atât? Crezi că poți șterge ani de umilință cu câteva cuvinte?”
Acceptarea își întoarce privirea către ea.
— „Nu. Nu șterg nimic. Rănile există. Trecutul există. Lacrimile există. Dar niciuna dintre ele nu mai are dreptul să decidă cine este omul.”
Sala rămâne nemișcată.
Acceptarea se apropie de Copilul Interior.
Îngenunchează în fața lui.
Îi întinde mâna.
— „Nu ai fost niciodată prea mult.”
Încă o clipă de tăcere.
— „Și nici prea puțin.”
Copilul începe să plângă.
Nu de durere.
Ci de ușurare.
Pentru prima dată, cineva nu încearcă să-l schimbe.
Doar să-l vadă.
Judecătorul privește către Rușine.
— „Mai ai ceva de spus?”
Rușinea tace.
Pentru că știe un adevăr pe care puțini îl cunosc.
Ea nu moare atunci când omul devine perfect.
Ea începe să dispară în clipa în care omul se privește cu aceeași compasiune pe care o oferă celor pe care îi iubește.
Judecătorul ridică ciocanul.
— „Instanța pronunță verdictul.”
Toți își țin respirația.
— „Acuzata, Rușinea, este găsită vinovată că a făcut oamenii să creadă că valoarea lor depinde de privirea altora.”
Face o pauză.
— „Dar această instanță nu condamnă. Ea eliberează.”
Ciocanul lovește masa.
Ecoul lui nu seamănă cu sfârșitul unui proces.
Seamănă cu începutul unei vieți.
Iar când oamenii ies din sală, Rușinea rămâne singură.
Pentru prima dată, nimeni nu o mai urmează.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir