Procesul Rușinii – Partea a III-a
În sală nu mai vorbește nimeni.
Până când, din ultimul rând, se ridică o siluetă mică.
Este Copilul Interior.
Ține în brațe o jucărie veche, iar pașii îi sunt atât de ușori, încât aproape că nu se aud.
Judecătorul îl privește cu blândețe.
— „Spune-ne... când ai întâlnit-o pentru prima dată pe Rușine?”
Copilul tace.
Își strânge jucăria la piept.
Apoi șoptește:
— „Când am plâns și mi s-a spus că sunt prea sensibil.”
Face o pauză.
— „Când am greșit și am fost făcut prost.”
Încă o pauză.
— „Când am vrut doar să fiu iubit, dar am crezut că trebuie să merit iubirea.”
În acel moment, Rușinea își ridică privirea.
Nu pare înfricoșătoare.
Pare obosită.
Pentru că adevărul începe să-i slăbească puterea.
Judecătorul se întoarce către sală.
— „Câți dintre voi ați crescut crezând că valoarea voastră depinde de note, de frumusețe, de ascultare, de performanță sau de cât de puțin îi deranjați pe ceilalți?”
Nimeni nu răspunde.
Dar aproape fiecare cap se pleacă.
Atunci Judecătorul continuă:
— „Rușinea nu apare din senin. Ea se naște în locurile unde iubirea este condiționată.”
Un murmur străbate sala.
Unii plâng.
Alții își ascund lacrimile.
Rușinea încearcă să mai spună ceva.
Dar vocea îi este acoperită de o altă prezență.
Din spatele ușii se vede o rază de lumină.
Nu intră încă.
Doar așteaptă.
Pe plăcuța de la intrare scrie un singur cuvânt:
Acceptarea.
Judecătorul privește spre ușă și spune:
— „Procesul nu se poate încheia astăzi. Mai este un martor care trebuie ascultat. Fără el, niciun om nu poate fi cu adevărat eliberat.”
Ciocanul lovește masa.
— „Ședința se suspendă.”
Iar Rușinea, pentru prima dată, nu mai pleacă învingătoare.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir