Procesul Rușinii –partea a II- a
Grefierul se ridică încet.
— „Să intre următorul martor.”
Ușa grea se deschide.
Intră Oglinda.
Nu are chip. Nu are glas. Doar reflectă.
Judecătorul o privește și întreabă:
— „Ce ai văzut în toți acești ani?”
Oglinda răspunde:
— „N-am văzut niciodată urâțenia despre care vorbeau ei. Am văzut doar un copil care a început să se privească prin ochii celor care l-au rănit.”
În sală se lasă tăcerea.
Rușinea își pleacă privirea.
Nu pentru că îi este rușine.
Ci pentru că se hrănește din ea.
Se ridică al doilea martor.
Corpul.
Merge încet. Poartă urmele tuturor anilor în care a fost criticat, comparat, atins fără consimțământ sau ignorat.
Judecătorul întreabă:
— „De ce ai continuat să porți povara?”
Corpul răspunde:
— „Pentru că nimeni nu m-a întrebat vreodată ce simt. M-au cântărit. M-au judecat. M-au dorit sau m-au respins. Dar foarte puțini m-au ascultat.”
În acel moment, Rușinea zâmbește.
Știe că atunci când omul începe să-și urască propriul corp, ea câștigă încă un proces.
Dar ușa se deschide din nou.
Intră ultimul martor.
Curajul.
Nu poartă armură.
Nu vorbește tare.
Are doar câteva cicatrici și o voce liniștită.
Judecătorul îl întreabă:
— „Cum poate fi învinsă Rușinea?”
Curajul răspunde:
— „Nu prin perfecțiune. Nu prin aplauze. Nu prin aprobarea lumii. Ci în clipa în care omul își spune povestea și descoperă că nu este respins pentru adevărul lui, ci îmbrățișat.”
Rușinea începe să tremure.
Pentru prima dată în tot procesul.
Pentru că ea nu se teme de lumină.
Se teme de oameni care nu mai tac.
Judecătorul închide dosarul și spune:
„Rușinea nu s-a născut în tine. A fost pusă pe umerii tăi de alte priviri, alte cuvinte și alte răni. Astăzi nu hotărâm dacă ești vinovat. Astăzi hotărâm dacă mai vrei să trăiești după verdictul lor.”
Ciocanul lovește masa.
Procesul Rușinii se suspendă.
Dar ecoul lui va continua să răsune în fiecare om care, ani la rând, a confundat valoarea sa cu felul în care a fost tratat.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir