Procesul Rușinii
De ce cred că este ceva în neregulă cu mine?
Nu rușinea că ai greșit.
Ci rușinea că exiști.
Rușinea copilului că plânge.
Rușinea adolescentei de propriul corp.
Rușinea bărbatului că plânge.
Rușinea femeii care a fost agresată și ajunge să creadă că ea este vinovată.
Rușinea celui care a fost umilit ani întregi și începe să creadă că nu merită iubire.
Aici, Rușinea nu este doar un sentiment. Este un procuror care acuză omul zi de zi.
Martorii pot fi:
Oglinda
Corpul
Privirea celorlalți
Vinovăția
Perfecționismul
Copilul Interior
Curajul (ultimul martor)
Iar Judecătorul pune întrebarea care reduce sala la tăcere:
„Cine te-a convins pentru prima dată că este ceva în neregulă cu tine?”
Nu se aude niciun răspuns.
Pentru că fiecare om din sală știe deja.
Poate a fost o mamă.
Poate un tată.
Poate colegii.
Poate un profesor.
Poate un violator.
Poate o societate care a învățat oamenii să se compare înainte să se iubească.
În acel moment, Rușinea zâmbește. Ea nu are nevoie să mai vorbească. Știe că și-a făcut treaba de mult.
Dar atunci se ridică ultimul martor.
Curajul.
Și spune încet:
„Rușinea a supraviețuit doar pentru că ai tăcut. În clipa în care îți spui povestea unei persoane care te ascultă fără să te judece, puterea ei începe să se destrame.”
Instanța rămâne tăcută.
Procesul continuă.
Pentru că, înainte de a învăța să ne iubim, trebuie să învățăm să nu ne mai fie rușine de cine suntem.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir