Procesul Măștilor

Sunt vinovate doar atunci când devin identitatea noastră.

Grefierul se ridică.
— “Instanța Psihicului intră în ședință.”
Judecătorul deschide un nou dosar.
Pe copertă nu este scris un nume.
Doar un obiect.
O mască.
Ușa se deschide.
Intră șapte oameni.
Niciunul nu are chipul la vedere.
Fiecare poartă o altă mască.
Judecătorul privește sala.
— „Cine este acuzatul?”
Toți răspund în același timp.
— „Eu.”
Liniștea devine apăsătoare.
Prezentarea acuzatului
Judecătorul întreabă:
— „De ce purtați măști?”
Prima femeie se ridică.
Poartă o mască aurie.
— „Pentru că dacă ar vedea cât sufăr, ar pleca.”
Se așază.
Un bărbat cu o mască care zâmbește vorbește.
— „Dacă glumesc, nimeni nu mă întreabă dacă plâng.”
O altă femeie poartă o mască perfectă.
Machiaj impecabil.
Haine perfecte.
Voce perfectă.
— „Dacă sunt perfectă, poate voi merita iubirea.”
Judecătorul notează.
Primul martor – Copilul Interior
Un copil intră încet.
Ține în mâini o mască prea mare pentru fața lui.
Judecătorul întreabă:
— „Când ai pus-o pentru prima dată?”
Copilul răspunde aproape șoptit.
— „În ziua în care am înțeles că eram iubit doar când eram cuminte.”
Sala amuțește.
Al doilea martor – Frica
Frica pășește în față.
Nu privește pe nimeni.
— „De ce îi obligi pe oameni să poarte măști?”
Frica răspunde.
— „Nu eu îi oblig.”
Judecătorul ridică privirea.
— „Atunci cine?”
— „Experiențele lor.”
Al treilea martor – Aprobarea
Intră o femeie care poartă sute de oglinzi.
În fiecare oglindă apare alt chip.
Judecătorul întreabă.
— „Cine ești?”
— „Sunt vocea care spune: «Valorezi doar dacă ceilalți te aleg.»”
Toți cei din sală își pleacă privirea.
Interogatoriul
Judecătorul se ridică.
Merge printre cei care poartă măști.
Se oprește în fața fiecăruia.
Întreabă încet.
— „Dacă mâine nimeni nu te-ar judeca... cine ai fi?”
Nimeni nu răspunde.
Unii încep să plângă.
Alții își strâng măștile mai tare.
Pledoaria apărării
Avocatul Măștilor se ridică.
— „Onorată instanță...
Nu ne condamnați.
Noi nu am fost create ca să înșelăm.
Am fost create ca să supraviețuim.
Am apărut în copilării în care vulnerabilitatea era pedepsită.
În familii unde lacrimile erau considerate slăbiciune.
În relații unde sinceritatea era răsplătită cu abandon.
Noi nu am fost alegerea lor.
Am fost refugiul lor.”
În sală se lasă tăcerea.
Pledoaria acuzării
Judecătorul răspunde.
— „Aveți dreptate.
Ați salvat oameni.
Dar acum îi țineți prizonieri.
I-ați protejat când erau copii.
Astăzi îi împiedicați să fie adulți.”
Pentru prima dată...
măștile încep să crape.
Verdictul
Judecătorul ridică ciocanul.
— „Instanța hotărăște că Măștile nu sunt vinovate pentru că au existat.
Sunt vinovate doar atunci când devin identitatea omului.”
Face o pauză.
— „Fiecare om are dreptul să renunțe la masca pe care a purtat-o ca să supraviețuiască.
Nu pentru că trecutul nu a existat.
Ci pentru că viitorul nu trebuie să mai fie condus de el.”
Ciocanul lovește masa.
Ecoul răsună.
Toți își scot măștile.
Pentru prima dată...
nimeni nu mai încearcă să pară puternic.

Reflecția către cititor
Cea mai grea întrebare nu este „Cine ești?”, ci „Cine ai fi dacă nu ți-ar mai fi teamă să fii văzut?”
În clipa în care îți dai jos masca, nu devii slab.
Devii liber.
Și poate, pentru prima dată, începi să fii iubit pentru cine ești, nu pentru rolul pe care l-ai jucat.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir