Procesul Abandonului
De ce mă simt nedemn/ă de iubire?
Nu abandonul ca eveniment, ci abandonul ca voce interioară care îl urmărește pe om toată viața. Un text în care Abandonul este adus în fața unei instanțe imaginare și este acuzat că a furat vieți, iubiri, încredere și identitate.
În sală sunt prezenți martori neobișnuiți: Copilul Interior, Rușinea, Dorința, Corpul, Tăcerea, Speranța și Iubirea. Fiecare depune mărturie despre urmele pe care abandonul le-a lăsat.
Nu există un vinovat unic. Uneori este un părinte care a plecat. Alteori este o mamă prezentă fizic, dar absentă emoțional. Uneori este un tată rece, un partener care a dispărut fără explicații sau chiar omul care s-a abandonat pe sine pentru a fi iubit.
Și apoi apare întrebarea care răsună în toată sala:
„Ce face un copil când singurii oameni care trebuiau să-l învețe că este demn de iubire îl fac să creadă că nu este suficient?”
De acolo începe călătoria.
Nu cu răspunsuri.
Ci cu mărturii.
Cu oameni care ajung să confunde gelozia cu iubirea, controlul cu protecția, suferința cu pasiunea și tăcerea cu pacea.
La final, judecătorul nu pronunță o condamnare. Privește spre cititor și spune:
„Acest proces nu se încheie astăzi. El continuă în fiecare om care citește aceste rânduri. Dacă te-ai regăsit în ele, poate că a venit timpul să nu mai porți singur povara. Vorbește cu cineva în care ai încredere, cu un prieten, un membru al familiei, un psiholog sau, dacă aceasta face parte din credința ta, cu un preot. Unele răni nu dispar prin tăcere, ci încep să se vindece atunci când sunt rostite.”
Abandonul creează rana.
Rușinea o ascunde.
Procesul Rușinii se apropie!
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir