Prima atingere divină

Când degetele devin rugăciune

Nu o să uit niciodată acea atingere. Nu pentru că a fost prima în sens biologic, ci pentru că a fost prima care a vorbit limbajul sacru al pielii. M-am așezat pe cearșafuri curate, cu inima bătând ca o fetiță și cu pântecul fremătând ca o zeiță. Eram între lumi: între frică și abandon, între reținere și dorință.
A venit spre mine cu mâini calde, dar tăcute. Nu m-a atins brusc, ci a plutit în jurul meu, ca o întrebare. Când degetele lui mi-au atins clavicula, am închis ochii și am simțit că tot trupul meu se deschide ca o floare udă. Nu era o atingere sexuală, era o atingere, chemare. Ca și cum îmi spunea: Îți amintești că ești sfântă?
A coborât încet spre stern, apoi pe sub sâni, desenând cercuri invizibile, trezindu-mi nu doar simțurile, ci și amintiri din vieți nevindecate. M-am surprins lăcrimând ușor. Nu de durere, ci de regăsire. M-a ținut cu palma pe pântec o clipă lungă, în tăcere. Atât. Și a fost destul.
Pentru prima dată, am simțit că atingerea cuiva poate fi rugăciune. Nu nevoie, nu grăbire, nu scop. Doar prezență. Atunci am înțeles: prima atingere divină nu e neapărat dată de altcineva. E momentul în care tu permiți trupului tău să fie iubit cu adevărat.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir