Am avut atât de multe pierderi în ultima vreme, încât uneori am impresia că moartea a început să-mi devină familiară.
Nu în sensul în care să nu mă mai doară. Dimpotrivă.
Poate că m-am împrietenit cu ea tocmai pentru că am privit-o atât de des în ochi. Am început să-i înțeleg tăcerea, inevitabilitatea, felul în care intră într-o încăpere fără să ceară voie și ia cu ea o parte din lumea pe care o știam.
Și totuși, de fiecare dată când pleacă un suflet, ceva din mine refuză să accepte.
Plâng.
Pentru un om. Pentru un animal. Pentru un trup mic care până ieri respira, se mișca, mă privea, ocupa un loc în lumea mea și, dintr-odată, nu mai este.
Cred că aici se află una dintre cele mai crude frumuseți ale existenței: faptul că știm că totul trece și, cu toate acestea, iubim ca și cum nimic nu s-ar sfârși.
Tocmai de aceea iubirea are atât de multă energie erotică în ea.
Pentru că erotismul, în esența lui, nu este doar despre trupuri care se ating. Este despre viață care se recunoaște pe sine. Despre dorință. Despre apropiere. Despre foamea de a simți încă o dată că ești viu.
Când atingi pielea cuiva pe care îl iubești, când îi simți căldura, respirația, mirosul, pulsul, nu atingi doar un corp. Atingi temporar ceva ce știi, undeva foarte adânc, că nu îți aparține.
De aceea uneori dorința sexuală devine atât de puternică în apropierea pierderii.
Pentru că moartea ne amintește brutal ceea ce uităm în fiecare zi: suntem vii acum.
Acum.
Nu mâine.
Nu când vom avea mai mult timp. Nu când vom fi mai liniștiți, mai bogați, mai tineri, mai frumoși, mai pregătiți.
Acum.
Iar trupul este poate cea mai sinceră formă prin care existența ne spune asta.
Respiră.
Simte.
Atinge.
Iubește.
Privește.
Rămâi.
Acesta este și motivul pentru care mă doare atât de tare fiecare pierdere. Nu pentru că nu înțeleg moartea, ci pentru că încep să înțeleg viața.
Înțeleg cât de absurd este să trecem unii pe lângă alții fără să ne vedem.
Să avem lângă noi un om și să amânăm o îmbrățișare.
Să avem un animal care ne caută mâna și să spunem „mai târziu”.
Să privim o dimineață și să nu observăm lumina.
Să avem un corp care încă dorește, încă tremură, încă iubește, și să-l tratăm ca pe un obiect care trebuie reparat, disciplinat, ascuns.
Moartea nu vine doar să ne ia.
Paradoxal, vine și să ne învețe să privim.
Să ne spună: uite ce ai avut. Uite ce ai încă.
Și poate există ceva dincolo.
Poate există un loc în care nu mai există această separare brutală dintre „aici” și „dincolo”. Poate există ceva după ultima respirație. Poate sufletele se întorc într-un spațiu pe care memoria noastră nu îl poate atinge. Poate ne întoarcem de unde am venit.
Nu știu.
Și pentru prima dată poate că nu mai simt nevoia să știu.
Îmi este suficient să cred că existența nu poate fi redusă doar la ceea ce putem măsura.
Pentru că dacă ar fi doar atât, atunci iubirea ar fi inexplicabilă.
Dorul ar fi inexplicabil.
Felul în care încă simțim prezența cuiva după ce a plecat ar fi inexplicabil.
O fotografie, un miros, un loc gol, o jucărie rămasă într-un colț și, dintr-odată, sufletul nostru se rupe.
Cum poate ceva să nu mai fie aici și totuși să continue să existe atât de puternic în noi?
Poate aceasta este forma noastră omenească de nemurire.
Nu prin trup.
Ci prin ceea ce am atins în ceilalți.
Prin felul în care am fost iubiți și prin felul în care am iubit.
Prin urmele invizibile pe care le lăsăm în alte ființe.
De aceea nu vreau să devin indiferentă la moarte.
Nu vreau să spun „asta este” și să merg mai departe fără lacrimi.
Vreau să plâng.
Vreau să mă doară.
Pentru că durerea este uneori dovada că ceva a fost profund viu.
Și vreau, cât mai pot, să mă bucur.
De oameni.
De animale.
De piele.
De mâini.
De respirație.
De sexualitate.
De râs.
De liniște.
De dimineți în care încă mă trezesc și lumea există.
Pentru că suntem ființe efemere.
Cel puțin asta știm.
Corpul vine, înflorește, dorește, iubește, îmbătrânește și, într-o zi, pleacă.
Iar între prima și ultima respirație avem această uimitoare, fragilă posibilitate: să fim aici.
Adevărata trezire nu este să învingem moartea.
Poate este să încetăm să mai trăim ca și cum am avea timp infinit.
Să privim omul de lângă noi ca și cum am putea să-l pierdem.
Să mângâiem animalul care ne iubește ca și cum într-o zi mâna noastră va căuta blana lui și nu o va mai găsi.
Să iubim trupul nostru nu pentru cât de mult va rezista, ci pentru că, pentru o perioadă atât de scurtă și misterioasă, este viu.
Iar dacă mâine nu voi mai fi?
Atunci vreau ca astăzi să fi fost aici cu totul.
Cu pielea mea.
Cu dorința mea.
Cu frica mea.
Cu lacrimile mele.
Cu sexualitatea mea.
Cu iubirea mea.
Cu toate sufletele pe care le-am pierdut și pe care încă le port.
Moartea și viața nu sunt dușmani.
Sunt două margini ale aceluiași mister.
Iar noi, pentru o clipă, stăm între ele.
Respirăm.
Ne atingem.
Ne dorim.
Ne iubim.
Și apoi plecăm, lăsând în urmă doar ceea ce am reușit să atingem cu adevărat.
Așa că astăzi aleg să nu mă grăbesc.
Aleg să privesc.
Aleg să simt.
Aleg să plâng când pierd.
Aleg să doresc când doresc.
Aleg să iubesc fără garanții.
Pentru că cea mai erotică formă de a exista este tocmai aceasta: să știi că totul se termină și, cu toate acestea, să spui DA vieții.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir