Plouă în mine mai tare decât afară
Trăiri
Plouă.
Nu e o ploaie liniștitoare. E una care apasă, care intră în tine fără să ceară voie.
Stai și te uiți în gol, dar nu vezi nimic, doar simți.
Un gol care nu e liniște.
Un gol care cere.
Te întrebi, aproape în șoaptă, de parcă ți-ar fi rușine de propria luciditate:
De ce exist?
Nu e o întrebare filozofică.
E una viscerală.
Îți vine din stomac, din piept, dintr-un loc unde nu mai e ordine, ci doar nevoie.
De ce să alergi?
De ce să muncești, să construiești, să strângi, să fii „ceva”?
Când totul se termină în același loc, în tăcere.
Și totuși…
în mijlocul acestei oboseli existențiale, apare ceva neașteptat.
Un fel de dor.
Nu de sens universal.
Ci de trăire.
Corpul nu vrea explicații.
Corpul vrea să simtă că e viu.
Poate de asta apare impulsul ăla, aproape erotic, dar nu neapărat sexual, un fel de nevoie de a fi atinsă de viață, de a te dizolva într-un moment real.
Pentru că depresia nu e doar lipsă.
E și o foame.
O foame de intensitate, de autentic, de ceva care să te scoată din amorțeală.
Și poate răspunsul nu e în „de ce trăim”, ci în cum alegem să trăim clipa asta, chiar și când doare.
Poți trăi cu puțin?
Da.
Dar nu „puțin” în sens material.
Ci puținul care e adevărat.
Un moment în care nu te minți.
Un moment în care simți chiar și tristețea până la capăt.
Pentru că, paradoxal, când simți profund, nu mai ești goală.
Ești vie.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir