Astăzi am două pene în mână.
Știu că sunt de la porumbei. Știu asta cu mintea mea. Dar există o parte din mine care refuză să le vadă doar ca pe niște pene de porumbel.
Când le găsesc, îmi place să-mi imaginez că sunt de la îngerași.
Poate pentru că uneori avem nevoie să dăm o formă concretă lucrurilor pe care nu le putem vedea.
Un semn. O atingere. O prezență.
Ceva mic, aproape banal, care îți spune: nu ești singur.
Astăzi le țin între degete și aștept.
Tatăl meu este într-o operație.
Și, deodată, cuvântul așteptare capătă un alt sens.
Așteptarea nu mai este timpul dintre două lucruri.
Nu mai este doar o pauză.
Este o stare a corpului.
Stau și simt cum fiecare minut trece prin mine. Mă uit la telefon. Îl întorc. Îl verific. Îl las jos. Îl iau din nou. Corpul meu știe înaintea minții că se întâmplă ceva important.
În așteptare, nu mai poți controla aproape nimic.
Și poate tocmai asta este una dintre cele mai crude lecții ale vieții: să iubești fără să poți interveni.
Să iubești pe cineva și, pentru câteva ore, să nu poți face nimic pentru el.
Doar să aștepți.
Să respiri.
Să speri.
Să-ți ții frica în brațe.
Mă gândesc la îngeri.
Nu știu dacă îngerii există așa cum ni i-am imaginat. Nu știu dacă au aripi, dacă ne păzesc, dacă ne trimit semne. Dar știu că omul are nevoie de această imagine încă din cele mai vechi timpuri.
Poate că îngerul este felul în care psihicul nostru își imaginează grija atunci când nu o poate atinge.
Poate că îngerii sunt toate acele lucruri invizibile care ne țin în picioare atunci când nu mai avem putere.
O mână care ne-a mângâiat cândva.
Vocea cuiva pe care îl iubim.
O amintire.
O rugăciune.
Un animal care se așază lângă noi fără să știe că ne salvează.
O pasăre care lasă o pană pe drumul nostru.
Sau poate chiar propria noastră forță, pe care o descoperim abia atunci când viața ne obligă să o folosim.
Eu aleg să cred că uneori îngerii ajung la noi prin lucruri foarte pământești.
Prin oameni.
Prin animale.
Prin natură.
Prin coincidențe.
Prin pene de porumbel pe care sufletul meu decide să le transforme în aripi.
Pentru că nu întotdeauna avem nevoie de adevărul rece al lucrurilor.
Uneori avem nevoie de sens.
Iar sensul nu este o minciună.
Este felul în care psihicul nostru reușește să supraviețuiască incertitudinii.
Așteptarea mă pune față în față cu propria mea vulnerabilitate.
Cu corpul meu.
Cu frica mea.
Cu iubirea mea.
Și chiar și cu energia mea sexuală, nu ca dorință îndreptată spre cineva, ci ca acea energie primară, viscerală, care spune vreau să trăiesc. Energia care pulsează în sânge, în respirație, în piele. Energia care se agață de viață atunci când simte cât de fragilă este.
Poate că asta este și senzualitatea adevărată.
Nu doar plăcerea.
Ci prezența.
Să simți că ești aici.
Să simți aerul intrând în plămâni.
Să simți textura unei pene între degete.
Să simți frica în stomac.
Să simți iubirea în piept.
Să simți timpul trecând prin tine.
Astăzi nu pot face nimic altceva.
Așa că țin cele două pene.
Două aripi imaginare.
Și aștept.
Poate că îngerii nu vin întotdeauna să ne salveze.
Poate că uneori vin doar să stea lângă noi în timp ce așteptăm.
Și poate că asta este una dintre cele mai mari forme de iubire: să nu pleci din cameră atunci când nu mai poți face nimic.
Să rămâi.
Să respiri.
Să aștepți.
Să speri.
Iar dacă, la un moment dat, ușa se deschide și aud că tata a ieșit din operație, probabil că voi strânge penele astea în palmă.
Nu pentru că voi ști vreodată dacă au fost ale îngerilor.
Ci pentru că, astăzi, am avut nevoie să cred că cineva veghează.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir