A început cu ele. Două fete, strălucitoare și vii. O energie feminină pură, jucăușă, neînfricată. M-au primit lângă ele ca și cum aș fi fost dintotdeauna acolo. Așa am devenit, într-un fel, „a treia fată”. Nu prin sânge, ci prin simțire.
El era acolo. Prezența lui calma tot, dar trezea în același timp neliniști dulci. Îi spuneam tatăl fetelor, dar era mai mult de atât. Era centrul unui univers mic, în care fetele lui gravitau cu încredere, iar eu am fost prinsă în cercul acela cald, magnetic.
Nu a fost nevoie de explicații. Într-o zi a spus, simplu, cu zâmbetul acela al lui care taie și topește în același timp: „Vă iau pe toate trei acasă. Fetele mele.” Am zâmbit și eu. Dar în mine a fost o tresărire pe care n-am mai simțit-o de mult. Ce înseamnă să fii luată acasă? Ce fel de fată sunt eu în povestea asta?
Poate nu e despre o casă în sens concret. Poate e despre apartenență. Despre a fi văzută, inclusă, recunoscută. Despre a-mi găsi locul într-o familie imaginară, unde nu mai trebuie să aleg între iubire și protecție, între joacă și dorință.
De atunci, totul e o joacă. Uneori ne tachinăm, alteori tăcem și ne privim din colțul ochilor, ca și cum am înțeles ceva ce nu poate fi spus. Eu și cele două fete. El și privirea aceea care ține toate firele. Și undeva între fantezie și real, mi-am găsit un rol: fata care poate fi și femeie, și soră, și vis.
Așa începe povestea. Cu fetele lui. Și cu mine.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir