Paradoxul dorinței
Viața nu mai e scurtă atunci când vrei să mergi înainte… dar cu ceva ce nu vrei să se termine.
E ca o tensiune dulce în mine.
Ca și cum aș păși înainte, dar cu o parte din suflet rămasă în urmă, ținându-mă de mână.
Mă mișc… dar nu vreau să plec.
Simt… dar nu vreau să se consume.
Și atunci timpul face ceva ciudat: nu mai curge, nu mai fuge, se dilată între două dorințe opuse.
Dorința de a deveni și dorința de a rămâne.
E aproape erotic felul în care trăiesc asta… nu ca un act, ci ca o stare: o prelungire a momentului, o refuzare a finalului.
Ca atunci când simți că ceva e atât de intens, încât nu vrei să ajungă la capăt, pentru că finalul ar însemna pierdere.
Și poate că aici se ascunde adevărul meu:
Nu mă sperie că viața e scurtă.
Mă sperie că ceea ce iubesc… se poate termina.
Și atunci aleg, inconștient, să întind timpul.
Să-l țin aproape de mine.
Să-l lungesc… până când devine suportabil.
Dar undeva, în adânc, știu: viața nu devine lungă din iubire, ci din frica de sfârșit.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir