Orgasmul ca inițiere

Misterul care mă rupe și mă reconstruiește

Orgasmul. Ce cuvânt mic pentru o trăire atât de vastă. Dacă îl privesc doar din corp, e un vârf. Dacă îl simt cu tot sufletul, e o poartă. O inițiere. De fiecare dată când ajung acolo, simt că mor puțin și mă nasc altfel.
În acel moment, nu sunt doar eu, sunt femeia primordială. Cea care simte înăuntru cum energia urcă, se încolăcește, se aprinde și apoi se destramă în mii de scântei. Nu e doar o descărcare de tensiune, e un salt între lumi. Un loc unde nu mai gândesc, nu mai controlez, nu mai vreau. Sunt. Și în acea ființare pură, ceva din mine se reordonează.
E ca o meditație care nu are nevoie de tăcere. Sau ca o rugăciune care nu are nevoie de cuvinte. Trupul meu devine templu, iar bărbatul cu care sunt, o cheie sacră. Nu pentru că mă duce acolo, ci pentru că îmi permite să intru. Îmi ține spațiul. Mă conține. Se dizolvă în mine în același timp în care mă las pătrunsă de propria mea lumină.
După orgasm, uneori plâng. Alteori râd. Alteori cad într-o liniște profundă, de parcă o parte din mine s-a reîntors acasă. Orgasmul nu e „finalul”, e o poartă. O inițiere în misterul feminin, în care învăț din nou că sunt vie, că pot simți, că pot primi. Și mai ales că pot arde fără să mă tem că ard prea mult.
Pentru mine, orgasmul nu e doar despre sex. E despre adevăr. E despre acel colț de ființă în care nu mai port nimic, nici roluri, nici așteptări. Sunt doar eu. Pulsând. Deschisă. Eternă.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir