Oase și viermi — anatomia ultimului adevăr
În liniștea aceasta care nu mai aparține nici trupului, nici dorinței, rămâne doar osul alb, tăcut, fidel gravitației.
Și viermele, mic, insistent, devorator de forme, dar nu de esențe.
Îmi imaginez pielea ca pe o amintire caldă, o haină pe care am purtat-o cu atâta mândrie: am fost femeie, am fost dorință, am fost atingere și răspuns, am fost privită și am privit înapoi cu aceeași foame de a exista.
Dar sub toate acestea oasele.
Structura rece a adevărului.
Scheletul nu minte niciodată.
Și poate că erotismul cel mai profund nu este între două trupuri vii, ci între viață și descompunere.
Între ceea ce se oferă și ceea ce este luat înapoi.
Viermii nu judecă.
Nu întreabă dacă ai fost avocat sau vânzător, dacă ai iubit sau ai rănit.
Nu știu de statut, de titluri, de rușine sau de glorie.
Ei ating fără ezitare ceea ce noi am ascuns o viață întreagă.
Și atunci mă întreb… de ce ne este frică de ei?
Poate pentru că viermele este oglinda finală a egalității absolute.
O democrație brutală a materiei.
Unde ego-ul nu mai are limbaj, iar identitatea nu mai are corp.
Oamenii nu suferă de viermi.
Suferă de ideea că vor deveni hrană.
Că frumusețea, dorința, inteligența, toate vor fi traduse în tăcere organică.
Suferă pentru că au iubit forma mai mult decât esența.
Pentru că s-au agățat de „eu” ca de o piele care nu le aparține.
Dar dacă privesc mai adânc, dincolo de repulsie, viermele nu este doar sfârșitul este continuitatea.
Este modul în care viața refuză să moară complet.
Este felul în care materia încă pulsează, chiar și în tăcere.
Și poate că, într-un mod straniu, aceasta este ultima intimitate: să fii desfăcut, atins, transformat fără mască, fără rol, fără apărare.
Oasele rămân.
Viermii trec.
Iar între ele, undeva, a existat cândva o femeie care a simțit totul.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir