Mă uit acum la telefon și, chiar lângă lumina lui, sunt două măsculițe atât de mici încât aproape că nu par reale.
Două puncte vii într-o noapte care, pentru mine, pare lungă.
Pentru ele, poate, este aproape totul.
Mă întreb dacă sunt frați. Sau iubiți. Dacă s-au găsit întâmplător în lumina asta artificială și au hotărât, fără să știe că hotărăsc ceva, să rămână împreună până la capătul nopții.
Mă întreb dacă se tem de mine.
Poate că pentru ele sunt un monstru uriaș, o mișcare greșită, o palmă întoarsă fără să vreau și existența lor s-ar termina. Iar eu nici măcar n-aș ști că am omorât două lumi.
Asta mă tulbură.
Cât de ușor poate fi distrusă o viață atunci când e atât de mică.
Și cât de mare poate fi, totuși, pentru cel care o trăiește.
Poate că una dintre ele nu știe că mai are doar câteva ore. Poate că nici nu are nevoie să știe. Poate că zboară, se apropie, se retrage, caută căldura celeilalte și atât.
Și mă gândesc cât de mult semănăm cu ele.
Noi ne comportăm ca și cum am avea timp.
Ne amânăm dorințele. Ne ținem trupurile în frâu. Ne spunem că mâine o să iubim mai mult, mâine o să atingem, mâine o să plecăm, mâine o să spunem ce simțim.
Mâine.
Cuvântul nostru preferat.
Dar poate că viața nu este niciodată despre cât timp avem. Ci despre cât de vie este clipa în care suntem în ea.
Cele două măsculițe stau acum în lumina telefonului meu.
Atât de mici.
Atât de vulnerabile.
Și, într-un fel pe care nu-l pot explica, mi se par incredibil de erotice.
Nu pentru că fac ceva spectaculos, ci pentru că există.
Pentru că se caută într-o lume enormă.
Pentru că trupurile lor minuscule poartă aceeași nevoie veche pe care o purtăm și noi: apropierea. Căldura. Prezența altui corp. Certitudinea că, pentru o clipă, nu ești singur în întuneric.
Poate că asta este una dintre cele mai erotice lecții ale vieții: să fii atât de mic și totuși să vrei.
Să ai atât de puțin timp și totuși să te apropii.
Să știi, dacă ai ști, că totul se termină și să alegi, în locul fricii, să mai stai puțin lângă celălalt.
Mă apropii de telefon și mă uit la ele.
Nu le ating.
Nu vreau să le stric noaptea.
Pentru mine, sunt doar două insecte.
Pentru ele, poate, aceasta este noaptea în care s-au întâlnit.
Și poate că asta este tot ce înseamnă viața: nu să durezi, ci să fii atât de prezent în puținul timp pe care îl ai, încât și o singură noapte să pară infinită.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir