O cafea cu inspirație

Cafea, sex și cele mai ascunse gânduri despre plăcere, dorință, traumă și bucurie

Azi mi-am turnat cafeaua mai amară decât de obicei. Poate pentru că în mine clocotește ceva ce nu mai pot ține doar în gând. Ceva care nu se lasă îndulcit cu zahăr, ci se cere simțit până în măduvă.

Cafeaua asta e ca preludiul, îmi încălzește buzele, îmi trezește trupul, dar mai ales mintea. O sorb și mă gândesc la sex. La acel sex care nu e doar carne peste carne, ci carne care caută sens, care vrea să uite de lume, de reguli, de mama din mine și de copilul rănit care încă mai plânge uneori în vis.

Vreau să te simt. Nu superficial. Vreau să te simt adânc, visceral, acolo unde cuvintele nu mai ajung, dar unde plăcerea se face rugăciune. Când mă gândesc la tine, mă gândesc la dorință în forma ei cea mai crudă și sinceră. Aia care nu întreabă dacă e permisă, ci care cere. Care arde. Care mușcă.

Acum te vreau. Fără mască, fără timp, fără vină. Te vreau să uiți de toate proiecțiile pe care le porți, nu sunt mama ta, nu sunt fosta ta, nu sunt frica ta. Sunt femeia pe care o vrei, dar poate n-ai avut curaj să o recunoști.

Aș vrea să facem sex nebun, până când nu mai știi unde se termină trupul meu și unde începe al tău. Până când durerea veche se stinge în gemete noi. Până când ne scriem povestea nu cu cuvinte, ci cu atingeri.

Uneori, în timpul sexului, îmi vine să plâng. Nu pentru că e durere, ci pentru că se face loc bucuriei. Bucuria aia profundă, de a fi dorită, văzută, aleasă. Bucuria de a fi femeie cu tot ce înseamnă: cicatrici, sânge, dorință, tandrețe, animal, zeiță.

Poate că așa mă vindec: cu o cafea amară, o dorință sinceră și curajul de a nu mă cenzura.

Azi m-am lăsat să fiu. Și dacă te voi lăsa și pe tine, pregătește-te. Nu o să mai fii niciodată la fel.

A ta în cuvinte,

Anastasia Mir