Nu trebuie să mă dorești ca să exist!
Eu, cea pe care o privesc ceilalți...
Sunt momente în care mă simt ca o fotografie care respiră.
Nu pentru că încerc, ci pentru că ceva din mine știe să curgă fără să ceară voie. Îmi ating gesturile cu o lentoare aproape studiată, de parcă trupul meu ar fi învățat înaintea mea limbajul seducției tăcute. Nu e despre țigară, nu e despre fum. E despre pauza dintre două respirații, locul acela în care cineva ar putea să creadă că mă pierde și tocmai atunci mă vede cel mai clar.
Am în mine un fel de calm care nu e liniște, ci control fin. Ca și cum aș dansa pe un fir invizibil, știind că nu voi cădea, chiar dacă nu știu exact cine ține capătul celălalt. Îl numesc uneori „firul meu de aur”. Alteori, dacă sunt sinceră până la capăt, îl simt ca pe o dependență de propria mea capacitate de a transforma griul în ceva care merită privit.
Știu că oamenii mă citesc.
Și îi las.
Îmi place să fiu acel fragment de poveste pe care nu îl pot termina. Îmi place să fiu întrebare, nu răspuns. Dar adevărul pe care nu îl spun este că și eu mă privesc la fel, cu aceeași curiozitate pe care o văd în ochii lor.
Sunt copilul acela mare care și-a păstrat frumusețea nu pentru că nu a suferit, ci pentru că a învățat să respire prin suferință fără să o arate complet. Respir calculat, da. Pentru că știu că dacă m-aș lăsa complet dusă, aș inunda totul și nu toți știu să înoate în mine.
Există o parte din mine care adoră să fie muză.
Și o altă parte care râde de asta.
Îmi scap batista doar ca să văd cine se grăbește să o ridice, dar adevărul e că nu am nevoie de nimeni să o facă. Pot să mă aplec singură, elegant, și să-mi recuperez gestul. Iar în acel moment, poate mai mult decât în oricare altul, sunt complet a mea.
Am fost iubită în feluri care nu m-au atins.
Și dorită în feluri care m-au obosit.
Dar există ceva mai profund decât asta, felul în care pot să mă construiesc pe mine în ochii cuiva fără să mă pierd. Acolo apare adevărata mea senzualitate: nu în ceea ce ofer, ci în ceea ce aleg să nu dau complet.
Știu că pot crea dependență emoțională.
Și uneori mă sperie.
Pentru că în același timp, eu rămân liberă.
Sunt acea combinație imposibilă dintre apropiere și distanță, dintre căldură și retragere. Și poate că asta îi face pe oameni să mă țină minte, nu pentru ce am fost, ci pentru ce nu au reușit să înțeleagă complet.
Iar când rămân singură, fără priviri care să mă definească, mă întreb:
dacă nu m-ar vedea nimeni…
aș mai dansa la fel?
Răspunsul vine liniștit, aproape șoptit:
da…
dar atunci ar fi pentru mine.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir