Mă gândesc tot mai des la felul în care noi, oamenii, ne măsurăm suferința.
„Tu nu știi ce înseamnă să-ți moară mama, pentru că mama ta trăiește.”
„Tu nu știi ce înseamnă să fii înșelat, pentru că nu ai fost înșelat.”
„Tu nu știi cum e să fii singur, pentru că ești căsătorită.”
Aici facem una dintre cele mai crude confuzii: credem că trebuie să fi trecut prin exact aceeași experiență ca să putem înțelege emoția celuilalt. Dar durerea nu funcționează așa. Nu trebuie să fi pierdut aceeași persoană ca să știi cum se simte golul. Nu trebuie să fi fost înșelat ca să știi cum se simte trădarea.
Nu trebuie să fi dormit singur într-un pat rece ca să înțelegi dorul de a avea pe cineva care să-ți atingă sufletul.
Nu cunoaștem povestea celuilalt, dar cunoaștem limbajul emoțiilor. Pentru că, în fond, corpul nostru știe. Știe cum se strânge pieptul când aflăm o veste care ne rupe. Știe cum stomacul se contractă înainte să putem spune „mi-e frică”. Știe cum mâinile caută instinctiv o altă mână atunci când lumea devine prea grea. Știe cum iubirea poate să doară în carne, nu doar în gânduri. Și poate tocmai aici începe adevărata empatie: în momentul în care încetăm să comparăm poveștile și începem să recunoaștem emoția.
Eu, acum, am multe motive să mă opresc.
Am aflat că mătușa mea are cancer și a trecut printr-o operație.
Tatăl meu are cancer și urmează să fie operat.
Mama are probleme cu ambele șolduri și are nevoie de proteze, iar sănătatea ei îmi aduce alte griji.
O altă mătușă are nevoie de proteze la ambii genunchi.
Iar eu… nu sunt întotdeauna atât de bine pe cât poate par.
Și, peste toate acestea, am pierdut zece, poate unsprezece pisici.
Un virus a intrat în casa mea și, una câte una, mi le-a luat.
Unele au plecat.
Altele încă luptă.
Iar eu continui să mă ridic dimineața.
Continui să răspund.
Continui să iubesc.
Continui să muncesc.
Continui să ating viața cu mâinile mele, chiar și atunci când mâinile astea ar vrea, uneori, doar să țină strâns pe cineva și să spună: „Nu mai pot.” Asta este una dintre cele mai erotice forme de existență: să rămâi vie în mijlocul durerii.
Să-ți simți corpul.
Să respiri.
Să plângi.
Să dorești.
Să iubești.
Să mai ai încă foame de viață, chiar și atunci când viața ți-a luat atât de multe. Pentru că sexualitatea, în sensul ei profund, nu este doar despre sex. Este despre energie vitală.
Despre corp.
Despre dorință.
Despre capacitatea de a mai simți.
Despre acel „da” pe care îl poți spune vieții chiar și după ce ai spus de prea multe ori „adio”. De aceea nu vreau să mă definesc prin ceea ce mi se întâmplă.
Nu vreau să devin doar femeia care are un tată bolnav. Sau femeia care și-a pierdut animalele. Sau femeia care trebuie să fie puternică pentru toți ceilalți.
Sunt și femeia care încă simte.
Care încă iubește.
Care încă râde.
Care încă dorește.
Care încă poate să se uite la un om și să simtă căldură.
Care încă poate să mângâie.
Care încă poate să fie mângâiată.
Care încă poate să se lase cuprinsă de viață.
Pentru că nu vreau să-mi amorțesc corpul ca să-mi fie mai ușor să suport sufletul.
Vreau să rămân prezentă în el.
Chiar dacă doare.
Mai ales atunci când doare.
Iar dacă într-o zi nu mai pot, vreau să-mi amintesc că a cere ajutor nu este o înfrângere. Nu trebuie să fim eroi până la autodistrugere. Nu trebuie să ne pedepsim pentru că suferim. Nu trebuie să ne închidem într-o depresie și să spunem că „asta este”.
Putem întinde mâna.
Putem spune „am nevoie de tine”.
Putem merge la terapie.
Putem vorbi.
Putem plânge în brațele cuiva.
Putem să ne lăsăm ținuți atunci când noi nu mai avem puterea să ne ținem singuri.
Și poate că Dumnezeu nu ne promite o viață fără durere. Ne promite altceva: că putem găsi sens chiar și acolo unde nu l-am fi căutat niciodată. Eu încă nu știu de ce trebuie să trec prin toate acestea.
Dar aleg să nu transform întrebarea într-o sentință.
Aleg să cred că sunt aici să învăț.
Să simt.
Să iubesc.
Să pierd.
Să mă reconstruiesc.
Și să învăț, poate mai mult decât oricând, că fiecare om pe care îl întâlnesc poartă în el o durere pe care eu nu o cunosc. Așa că nu mai vreau să spun: tu nu ai trecut prin asta, deci nu ai cum să înțelegi.
Vreau să spun: nu știu cum este durerea ta. Dar știu cum este să doară.
Și uneori, poate, asta este suficient.
Să stăm unul lângă altul în întuneric.
Fără comparații.
Fără judecată.
Fără să ne cerem unul altuia dovezi că avem dreptul să suferim.
Doar două corpuri vii, două suflete care respiră, două ființe care încă sunt aici.
Și cât timp suntem aici… mai avem ceva de făcut.
Să iubim.
Să simțim.
Să cerem ajutor.
Să mergem mai departe.
Și, în fiecare zi în care putem, să alegem din nou viața.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir