Ecoul morții și al vieții
Azi port în mine un ecou al morții și al vieții, amestecat cu un instinct pe care nu îl pot numi decât matern-arhetipal. Ieri am ținut în brațe o fată,o străină și în fracțiunea aceea de secundă când și-a dat ochii peste cap, am simțit cum dispare din lume. A fost un gol absolut, o cădere în inconștientul meu, ca și cum realitatea s-a rupt.
Era atât de fragilă… o mână de om, un corp care abia mai ținea viața. Când i-am simțit greutatea inertă în brațe, ceva în mine a urlat: nu pleca! Nu era doar un gest reflex, era chemarea mea de femeie, de mamă, de viață. Parcă țineam în brațe copilul meu, născut și pierdut în același timp.
Și în același timp… era și altceva. Un erotism subtil, ascuns în inconștient, nu legat de sexual, ci de acea pulsiune de a salva, de a fi viața însăși. Erosul în forma lui pură: dorința de a păstra, de a învia, de a nu lăsa moartea să câștige. Când i-am desfăcut buzele și i-am dat calciul, am simțit cum îi reîntorc forța în corp, cum o rechem înapoi. Un act de iubire primitivă, maternă, dar cu aceeași energie arhetipală care în alte contexte creează pasiune, creație, chiar erotism.
Ea a revenit. Și eu am rămas cu brațele goale, dar pline de tremur. Știu acum ce înseamnă să simți cum moare cineva în tine și pentru o clipă să fii zeu: să dai viață dintr-un impuls, fără rațiune, fără gând.
Simt încă mirosul pielii ei reci, palide. O inocență sfâșiată între viață și moarte. Mi-am imaginat, fără să vreau, cum ar fi să o țin așa pentru totdeauna, să o protejez, să-i dau sânge, aer, energie. În mine, Thanatos și Eros s-au întâlnit, și pentru o secundă întreagă, m-am simțit tărâmul lor comun.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir