Nu pierdem timpul. Noi trecem prin el...
Astăzi am avut o revelație simplă și, tocmai de aceea, tulburătoare.
Toată viața am auzit că „pierdem timp”. Că trebuie să economisim timp. Să câștigăm timp. Să nu risipim timp.
Dar dacă nu pierdem timpul?
Dacă, de fapt, noi suntem cei care trecem prin el?
Timpul rămâne. El curge liniștit, nepăsător, asemenea unui râu vechi care nu se grăbește niciodată. Noi suntem cei care alergăm pe malurile lui, gâfâind, încercând să ajungem undeva fără să știm exact unde.
M-am întrebat astăzi cine mă grăbește.
Cine ne grăbește pe toți?
Cine ne spune că trebuie să terminăm repede, să facem mai mult, să bifăm mai multe sarcini, să ajungem mai repede la weekend, la vacanță, la anul viitor?
Și după aceea?
La ce ne grăbim?
Poate că, fără să vrem, ne grăbim spre sfârșitul propriei povești.
Ne grăbim să treacă zilele și apoi ne mirăm că au trecut anii.
Există ceva profund ironic în această fugă continuă.
Omul modern aleargă după viață atât de repede, încât uită să o trăiască.
Simt că sufletul meu nu vrea să alerge.
El vrea să stea.
Să privească.
Să simtă.
Să guste timpul așa cum guști un fruct copt, fără grabă.
Poate că adevărata înțelepciune nu înseamnă să faci mai multe lucruri într-o zi.
Poate înseamnă să fii cu adevărat prezent în lucrul pe care îl faci.
Să speli o cană și să speli doar cana.
Să iubești și să iubești doar.
Să mergi și să simți pământul sub pași.
Să respiri și să observi că aerul îți umple pieptul ca o mare liniștită.
În adâncul meu există o femeie senzuală care nu cunoaște graba.
Ea știe că frumusețea nu apare în fugă.
Nici iubirea.
Nici vindecarea.
Nici plăcerea de a exista.
Corpul însuși este construit pentru ritm, nu pentru viteză.
Inima nu aleargă; pulsează.
Respirația nu se grăbește; dansează.
Valurile nu fug spre țărm; îl întâlnesc iar și iar, cu răbdare infinită.
Poate că și eu am voie să fiu așa.
Să nu mă mai lupt cu secundele.
Să nu mai împing ziua înainte.
Să nu mai trăiesc mereu pentru următorul moment.
Poate că viața nu trebuie traversată.
Poate că viața trebuie atinsă.
Iar astăzi, pentru câteva clipe, am simțit cum timpul nu mă urmărea și nici eu nu îl urmăream pe el.
Doar mergeam împreună.
Încet.
Conștient.
Vii amândoi.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir