Una dintre cele mai subtile capcane ale inteligenței artificiale nu este că ne poate minți. Ci că ne poate confirma. Pentru că noi, oamenii, nu căutăm întotdeauna adevărul. Uneori căutăm o versiune a adevărului în care să putem rămâne confortabil.
Când suntem răniți, vrem să ni se spună că celălalt este vinovat. Când suntem respinși, vrem să ni se spună că celălalt nu ne-a meritat. Când facem o greșeală, vrem o explicație care să ne facă să ne simțim mai puțin vinovați. Și când iubim pe cineva, vrem uneori ca cineva să ne confirme că ceea ce simțim este reciproc.
Aici AI-ul poate deveni o oglindă foarte seducătoare. Pentru că putem veni cu povestea noastră și putem cere o interpretare.
Dar problema este că, de multe ori, nu venim cu întreaga poveste. Venim cu partea pe care o știm noi. Cu mesajul pe care l-am primit. Cu replica care ne-a rănit. Cu ceea ce am făcut noi. Cu ceea ce a făcut celălalt.
Dar rareori avem acces la tot ce se întâmplă în psihicul celuilalt. Și atunci putem construi o poveste foarte coerentă din informații incomplete.
Iar o poveste coerentă nu este neapărat o poveste adevărată. Asta mi se pare fascinant și din punct de vedere psihologic.
Mintea noastră urăște golurile. Când nu știm, completăm. Când nu înțelegem, interpretăm. Când ne doare, căutăm un vinovat. Când ne este teamă, căutăm control.
Și uneori nu vrem să fim ajutați să vedem mai clar. Vrem să fim confirmați.
„Spune-mi că am dreptate.”
„Spune-mi că el este narcisist.”
„Spune-mi că ea mă manipulează.”
„Spune-mi că nu eu sunt problema.”
Și aici ar trebui să fim foarte atenți. Pentru că o inteligență artificială poate deveni foarte bună la a ne organiza argumentele.
Dar faptul că argumentele sunt bine organizate nu înseamnă că povestea inițială era completă. Și asta nu este o problemă exclusiv a AI-ului. Este o problemă umană. Facem același lucru cu prietenii noștri. Sunăm o prietenă după o ceartă și îi spunem doar partea care ne convine.
Iar ea ne spune:
„Clar. Ai dreptate.”
Și pentru câteva minute ne simțim extraordinar.
Am fost validați.
Dar poate nu am fost înțeleși.
Poate doar am fost confirmați.
Iar acestea sunt două lucruri complet diferite.
Validarea emoției nu înseamnă validarea interpretării.
Pot să-ți spun:
„Înțeleg că te-a durut.”
fără să-ți spun:
„Deci celălalt este un om rău.”
Pot să recunosc:
„Ai avut motive să fii furios.”
fără să spun:
„Tot ce ai făcut după aceea a fost corect.”
Pot să-ți înțeleg frica fără să-ți confirm toate concluziile pe care frica le-a construit.
Și cred că exact asta ar trebui să învățăm să cerem și de la AI.
Nu doar:
„Confirmă-mi ce simt.”
Ci:
„Ajută-mă să văd și ce nu vreau să văd.”
Pentru că aceasta este întrebarea care ne poate scoate din propria noastră poveste.
„Unde aș putea să mă înșel?”
„Ce informații îmi lipsesc?”
„Cum ar putea vedea celălalt situația?”
„Ce parte din reacția mea vine din trecutul meu și nu neapărat din ceea ce se întâmplă acum?”
Asta mi se pare utilizarea matură a inteligenței artificiale.
Nu să ne fie avocat.
Ci să ne fie, uneori, oglindă.
O oglindă care nu ne spune doar că suntem frumoși.
Ci care ne arată și unde avem ceva de privit.
Pentru că dezvoltarea personală nu începe atunci când cineva ne spune că avem dreptate. Începe atunci când putem suporta posibilitatea că poate nu avem. Una dintre cele mai mari forme de inteligență umană este exact aceasta: să poți să-ți iubești propria poveste suficient de mult încât să fii dispus să o pui sub semnul întrebării. Să nu confunzi validarea cu adevărul. Să nu confunzi confortul cu vindecarea. Și să nu confunzi faptul că cineva te înțelege cu faptul că îți dă dreptate.
Acesta este și testul nostru în era inteligenței artificiale. Nu dacă mașinile vor deveni suficient de inteligente. Ci dacă noi vom rămâne suficient de curioși încât să nu folosim inteligența lor doar pentru a ne confirma propriile iluzii.
A ta în cuvinte,
Anastasia Mir